Where’d you go, Bernadette?

După șapte minute de căutat sursa de la care am aflat de Where’d you go, Bernadette, am concluzionat că Lavina e „vinovată” și pentru această recomandare. Ca de obicei, cele două rânduri și jumătate pe care le-a scris, mi-au ajus să mă convingă s-o citesc. Și după ce-am suferit cumplit la Lumina dintre oceane, o carte amuzantă era un pansament pentru sufletul rănit.

Am aflat de la traducătoare însăși ca Where’d you go, Bernadette e în pregătire la Editura Litera. Sunt curioasă cum sună în română, dar dacă citiți în engleză e păcat să n-o citiți în original. E foarte savuroasă și tradusă, mă tem să nu-și piardă din farmec.

Mi-a plăcut mult de tot felul în care Maria Semple și-a construit cartea. Ea zice că-i un stil epistolar, dar chiar dacă e, nu-i acel stil epistolar cu care ne-au obișnuit cărți cum ar fi Legături primejdioase sau Oscar și tanti Roz sau Culoarea purpurie. Spus exact, cu cuvintele din carte, e un dosar în care sunt adunate multe, multe emailuri (între Bernadette și secretara ei virtuală, Manjula, între două mame ai căror copii învață la aceeași școală cu fata lui Bernadette, între tatăl lui Bee și un psihiatru), articole de blog, din ziare, interviuri, live-blogging de la o conferință TED, un dosar FBI, scrisori tradiționale, conversații pe messenger și altele care acum nu-mi vin în minte. Printre toate astea, pe ici pe colo, se aude vocea lui Bee, fiica lui Bernadette Fox și-a lui Elgin Branch, care aduce completări și clarificări.

Mai departe citiți pe proprie răspundere, pentru că urmează spoilere.

Bernadette Fox e, în viziunea vecinei ei și-a unei prietene de-a acesteia (ambele cu copii la aceeași scoală cu Bee, fiica lui Bernadette), o insuportabilă, o nesimțită care nu se implică în viața fiicei ei și-a comunității din care face parte, o înfumurată și-o antisocială. După ce-o auzim vorbind pe Bernadette, nu doar că îi înțelegem motivele pentru care se comportă așa, dar putem ajunge să fraternizăm cu ea. În viziunea fiicei ei, Bernadette e cea mai tare mamă, cu care se înțelege din priviri și căreia îi acceptă toate ciudățeniile, pentru că are o grămdă. La fel face și soțul ei, Elgin, dar el e mult prea absent ca să observe ce se întâmplă cu adevărat în casa lor. Motivul absenței este workoholismul lui, care-l ține departe de Bee și de Bernadette, dar și cel care îl face unul dintre cei mai valoroși angajați de la Microsoft. În viziunea celorlalți oameni care au cunoscut-o pe Bernadette înainte să dispară, aceasta e una dintre cele mai mari enigme ale arhitecturii. Foarte talentată în meserie și ciudată în comportament, se evaporează din Los Angeles, după ce singura ei clădire e demolată în lipsa ei. O clădire descrisă ca o bijuterie și ca o minunăție arhitecturală. Nu există poze cu ea, nu există nimic altceva pe Google, în afară de legătura ei cu acea casă și căsătoria cu Elgin Branch.

Motivul pentru care Bernadette nu mai activează în câmpul muncii, pentru care nu mai iese printre oameni și preferă să-și angajeze o secretară virtuală tocmai din India e faptul că poartă în ea o ranchiună care o mănâncă pe dinăuntru. Îl detestă atât de mult pe omul care i-a distrus creația încât nu salvează nici măcar dărăpănătura pe care a cumpărat-o în Seattle și în care locuiește cu familia ei. Bee și Elgin trăiesc între niște ziduri care se mișcă și scârțâie, cu un arhtiect în casă. Însă aceasta nu e singura explicație pentru care Bernadette nu mai construiește nimic. Un alt motiv e pactul pe care l-a făcut cu Dumnezeu când s-a născut Bee (Balakrishna), după o serie de sarcini pierdute.

Cam ăsta-i backgroud-ul familiei Branch, pe care-l aflăm fie din conversațiile virtuale ale unor foști colegi de-ai ei, fie din interviuri sau scrisori.

Situația prezentă îi pune pe părinții lui Bee, față în față cu acceptarea promisiunii pe care i-au făcut-o fetei la începutul școlii: „dacă vii numai cu note maxime la final de an, îți îndeplinim orice dorință.” – cam așa ceva. Care-i dorința lui Bee, întrebați? Să meargă în Antarctica. Elgin, sportiv din fire, nu e reticent la idee, însă cu Bernadette e altă problemă: e departe, tre’ să iasă din casă, să fie între oameni, e frig, unde mai pui că are rău de mișcare? Însă dacă a promis, a promis, trebuie să-și țină promisiunea. Pentru a o scuti de drumuri și corvoade, o angajează pe Manjula să sune, să facă rezervări, să comande haine groase, să rezolve chestii. Îi dă acces la conturile bancare, la asigurări, ca și când ar fi de-a casei. Naivitatea lui Bernadette nu cunoaște margini în dorința ei de a delega și de a nu trebui să facă absolut nimic. Manjula, se dovedește a fi un nume fals, o acoperire pentru mafia rusească, oprită la timp de la a le goli conturile bancare. Însă când Bernadette află asta, Elgin pusese deja la cale o intervenție, în urma căreia soția lui ar fi trebuit să fie instituționalizată într-un spital de nebuni. Doar că Bernadette face ce știe ea cel mai bine: dispare.

Mă opresc un pic asupra comportamentului lui Elgin, care deși e adulat de colegii și de compania lui, deși pare un soț ideal, când își pierde încrederea în soția lui, dar mai mult de atât chiar merge până la capăt cu internarea ei la nebuni, a început să mă calce un pic pe nervi. Înțeleg nervii pe care i-a avut când a aflat ce-a făcut nevastă-sa, dar chiar să nu stai deloc de vorbă cu ea, să-i asculți argumentele, scuzele, pretextele, mi se pare cam urât. Și să nu uităm de copilul cu care a însărcinat-o pe Soo-Lin.

Revenind la Bernadette, nimeni nu știe unde e până când la un moment dat cardul i-a fost folosit pentru plecarea în Antarctica. Dacă într-un anumit punct, romanul avea tente polițiste, se transformă în roman de aventură când Bee îl convinge pe taică-său să plece și ei în Atarctica sub pretextul de a avea closure (ce mă enervează că nu avem corespondent pentru cuvantul ăsta în română). Însă ea era sigură că o va găsi pe maică-sa. O găsește și, ca oride roman american, totul se termină cu bine.

Un pic despre Maria Semple, că mi se pare interesant. Tipa a scris scenarii pentru Saturday Night Live și pentru Ellen, deci are un fundal umoristic. Însă nu asta mi-a atras atenția, ci faptul că după ce a scris prima ei carte, This One Is Mine, s-a confruntat cu un eșec răsunător. A mai scris și a doua carte, care nici ea n-a avut rezultate excelente. Apoi a scris Where’d you go, Bernadette bazându-se pe propria poveste, pe acest eșec literar care i-a mâncat sufletul, la fel cum ranchiuna i-a mâncat sufletul personajului ei. În acest interviu dezvoltă ideea și povestește cum a ajuns la stilul epistolar și cum n-ar fi putut fi o poveste tristă, deși are pe ici, pe colo, unele accente mai dramatice.

Where’d you go, Bernadette e foarte aproape să o ia la vale când lucrurile se precipita și apare FBI-ul, apoi tatăl și fiica pleacă în expediție, dar cumva, cartea e salvată și nu dă cu ea de gard, poate pentru că Bernadette e un personaj atât de naiv, ciudat și interesant, încât you play along și crezi că tot ce povestește chiar se poate întâmpla. Mi-a plăcut și, evident, o recomand.

sursa foto