Niște chestii pe care le face Ada

A trecut tare mult de când n-am mai povestit despre Ada. Face atât de multe lucruri acum și zilnic ne mirăm la câte o găselniță de-a ei. Mă iau cu altele și n-am timp să le notez pe toate aici și dup-aia îmi pare rău. Sper să-mi aduc aminte cât mai multe.

* Când mă vede că-i adun bilele de prin sufragerie (are o pungă plină de ele), se duce după cele mai îndepărtate și mi le aduce mie sau le pune ea singură în pungă. Într-o seară, săptămâna trecută, când erau toate strânse, am închis fermoarul pungii și i-am spus să o ducă la loc. Nu mă așteptam să o facă, voiam să mă amuz urmărind-o, fiind sigură că o să o lase pe jos și-o să deschidă fermoarul să scoată bilele. Nici poveste. Foarte conștiincioasă, a dus punga la locul ei, a îndesat-o acolo și a venit foarte serioasă către mine. Eu eram deja în genunchi, în spatele ei, leșinată de admirație și de mirare. Am acoperit-o cu pupături și bravo-uri și laude de ziceai că nu știu ce descoperire a făcut. Am mai încercat și a doua zi să o fac să le ducă la loc și a funcționat din nou. Toată chestia e că trebuie să îi pun punga în brațe și să-i spun „du-o la locul ei”. Și se duce instant.

* În altă seară, Sotzu’ o schimba pe canapea în sufragerie și când a terminat, a eliberat-o prin cameră. Și-a luat scutecul rulat și s-a dus către balcon, a tras perdeaua și draperia, dar i-a stat ușa în drum, că altfel îl arunca la coșul de scutece. Nu mi-a venit să cred că a înregistrat acțiunea asta pe care o facem noi după fiecare schimbare. Reacția mea? Aceeași de mai sus.

* Sâmbătă stăteam amândouă și ne uitam la The Croods, până când ea s-a plictisit și-a început să se joace prin cameră. La un moment dat o văd pe canapea, încercând să stingă și să aprindă becul de la întrerupător. A mai încercat și de jos, dar deși ajunge cu mânuța, nu putea să aprindă și să stingă becul. Ce s-a gândit ea? Că dacă se urcă pe canapea e mai ușor. Îmi venea și atunci să mă manifest, dar dormea Sotzu’, așa că doar am aplaudat-o.

* Apropos de aplaudat, când stau pe canapea și șlapii de casă îmi sunt jos, îi ia și vrea să mă încalțe. Nu-i iese de fiecare dată, pentru că ba mi-i pune cu talpa în sus, ba stângul pe dreptul, dar nu contează, ea se aplaudă. Pentru că prima oară când a reușit să mă încalțe cum trebuie, am aplaudat-o eu și i-am spus Bravo. Când nu reușeste îi spun ca nu, acum nu aplaudăm că nu-i bine. Și-atunci se chinuie până aplaudăm. Mă uimește determinarea și ambiția ei.

* Ieri puneam masa să mâncăm și pentru că tot mișuna pe lângă mine, stându-mi între picioare, zic hai să-i dau de lucru. Îi dau muștarul și-i spun „du-l la tati”. Îl duce, o lăudam, mai cere. Îi mai dau o cutie mică, niște roșii, o cutie de plastic deschisă cu pateu (se oprește un pic cu ea, o inspectează, o duce mai departe) și le livrează pe toate. Zic hai să riscăm un pic. Îi dau o farfurie. Am avut emoții pentru că a mai aruncat cu una de pământ și mă gândeam că poate îi vin idei. Am urmărit-o cu respirația tăiată, dar n-a stat prea mult pe gânduri, a dus-o la destinatar imediat. Îi dau și a doua farfurie, ajunge și ea cu bine. OK zic, ești pregătită pentru mai mult? Îi dau cuțitele de unt, rotunjite la vârf, care nu taie, deci nu săriți cu inconștiența. Na, la astea a fost nevoie de mai multă muncă de convingere pentru că i se păreau tare interesante. Până la urmă le-a dus și când am aplaudat-o și i-am spus Bravo, a mai venit să ceară. Nu mai aveam ce să-i dau.

* Câteodată, când se trezește e prost dispusă și mârâită. Nu contează că încerc să o înveselesc cu cântece, cu fețe amuzante, cu jucării. Singurul care îi aduce fericirea e Ricky când vine să vadă ce-i cu atâta gălăgie. Se oprește din orice mârâiala și începe cu chicoteala. Îl ia în brațe, îi dă în cap… bine că nu mai plânge. Pe Ricky îl salvez eu din mâinile ei.

* A început să zică „mama”, „tata”, „adi”, „nana”, „ana”. Și „Ada” evident, dar ăsta a fost primul cuvânt de când avea 6-7 luni. Știm cine e mama și tata, dar cine sunt Adi, Nana și Ana? Adi am descoperit că e „alo”. Oricând duce ceva, orice, la ureche, ca pe telefon, zice „adi”. Mna… Nana și ana sunt, de cele mai multe ori „apa”. Greu e să zici apă în loc de nana sau ana. Apropos de mama. Veneam într-o sâmbătă de la lucru și fiind cu Sotzu acasă, el era pe undeva, ea pe altundeva. Când am intrat, nu era niciunul în raza mea vizuală, dar o aud din sufragerie venind grăbită să mă vadă. Și pe drum: „mama”. Eu eram deja în genunchi, o așteptam să mă îmbrățișeze, dar când am auzit și mama, mai să plâng…

* Într-o seară, fiindu-mi spatele și gâtul înțepenite de la cum dormisem cu o seară înainte, Sotzul mă frământa de zor cu diclofenac. Eu scânceam și dădeam din picioare de durere, Ada nu înțelegea nimic, că din când în când mai și râdeam. Se uita când la mine când la el și la un moment dat, ma ia de după gât, se lipește cu fruntea de fruntea mea și începe să-mi vorbească pe limba ei. Cred că încerca să mă consoleze.

* Vreo două seri la rând n-am reușit nicicum să o adormim, și cum Sotzu nu putea veni la somn pentru că mai avea ceva de lucru, am zis că mă duc singură și când îi e somn, să o aducă în dormitor. N-a prea înțeles de ce eu sunt în dormitor în pat, taică-său în sufragerie și ea nu e nici cu mine, nici cu el. După ce-a pendulat de câteva ori între noi, a venit în dormitor, a încercuit salteaua, s-a urcat pe partea lui taică-său și s-a culcat lângă mine. A stat un pic, iar s-a ridicat. A adormit răpusă de somn lângă canapea, în sufragerie.

Uf, atât îmi amintesc acuma, dar Doamne, câte mai sunt. Sper să nu mai uit să le scriu, că uite… le uit când mă apuc.