A doua zi

Posted by On 20.12.2016 26 Comments

În urma atacurilor de la Paris de anul trecut, am plecat către Berlin cu inima strsânsă, cu bucuria îndoită și cu convingerea că Berlinul nu va scăpa de un atac.

Am plecat în multe zile de acasă gândidu-mă că în timp ce-mi citesc cartea în tren sau mă joc cu Ada arătându-i tot felul de lucruri pe geam, vreun extremist e atașat de-o bombă și-n liniștea trenului răsună Allahu Ackbar care nu ne va da ocazia nici să ne gândim la cei dragi pe care-i lăsam în urmă.

Au fost alte zile în care Sotzu’ pleca la Köln, trecând prin alt loc preferat al teroriștilor: aeroportul. Mă durea stomacul până când mă suna să-mi spună că a ajuns cu bine. Urmăream avionul pe site-urile aeroporturilor, răsuflam ușurată când vedeam în dreptul lui „landed”.

Frica e semănată, oricât ar încerca lumea să le demonstreze teroriștilor că nu le e teamă, că nu se lasă învinși. Într-adevăr, nu trebuie să le lăsăm impresia că reușesc în ce și-au propus, nu trebuie să ne baricadăm în case în speranța că acolo e sigur. Dar teama e pretutindeni. În fiecare zi.

Aseară eram la bere cu colegii mei. Mă bucuram să petrec câteva minute cu ei și să-i cunosc mai bine în afara orelor de lucru. Nu apucăm să vorbim prea multe în jumătatea de oră care trece până pleacă în tururi cu grupurile de turiști. Ne-am așezat la masă, mi-au dat ciocolata și felicitarea pe care mi-au pregătit-o, am lăcrimat un pic, m-am emoționat, am comandat băuturile și-apoi a picat vestea. Alan, singurul băiat din echipă, primise un breaking news de pe Twitter că în Berlin un camion a intrat în mulțimea dintr-una din piețele de Crăciun. A spus-o atât de încet că nici n-am înțeles bine ce zice. Eram într-un Irish Pub, cu fotbal pe ecrane, cu gălăgie și cu voie bună. Când am înțeles ce-a zis, tot n-am conștientizat. Am vorbit cam o oră despre asta, după care am mai verificat din când în când Facebook-ul să vedem ce se întâmplă. Mesajele de la oameni dragi au început să curgă, la puține minute după ce-am aflat că s-a întâmplat ceva, că nu știam exact ce. Știam că Sotzu’ era acasă cu Ada, deci nu-mi făceam probleme din pricina asta, mulți prieteni de aici se marcasera ca „în siguranță” pe Facebook, dar nu știam nimic de vară-mea. Până la urmă a apărut și ea ca în siguranță, pentru că telefonul îi era închis și aveam emoții.

E deja a doua zi și încă nu conștientizez. Frica și oroarea despre care vorbesc la BBC, CNN, N24, DW și alte canale de știri, frica din zilele în care am anticipat-o a întârziat să apară. Sunt amorțită, nepăsătoare, indiferentă? Cuvinte urâte într-un asemenea context, dar cred că de fapt sunt uluită că sunt într-un oraș în care un dement a intrat cu ditamai camionul într-o piață de Crăciun. Văd imagini de la locul faptei, recunosc zona, deși n-am fost pe-acolo de prea multe ori, ascult declarații și tot mi se pare că e într-un film de acțiune, așteptând un Denzel Washington, Liam Neeson sau Gerard Butler să-l pedepasească la fel de grav pe adevăratul vinovat. Dar cine-i adevăratul vinovat? Suspectul principal pare a fi de origine afgană sau pachistaneză și se spune că ar fi cerut azil politic prin februarie. Sunt deocamdată speculații ale presei, nu se știe sigur. Dar totuși nu el e adevăratul vinovat și în timp ce încearcă să-l stârpească, oameni nevinovați își pierd viețile.

Orice concluzie dramatică sau existențială am trage, îndrăznesc să spun că e inutilă. Suntem prea mici să facem noi ceva. Nu-i lașitate, poate nici resemnare. E doar conștientizarea faptului că nici unul dintre noi, oamenii obișnuiți, ăstia care mor sub roți de camion sau aruncați în aer de bombe nu putem face absolut nimic împotriva lor. Cine poate ori nu vrea, ori are interese, ori închide ochii.

În Berlin au murit până la momentul scrierii acestui articol 12 oameni. Și eu încă nu pot să cred.

sursa foto > doliu > Shutterstock

Articole asemănatoare

TOPICS