Ambasada ne-a reamintit

– de ce am plecat din România
– că funcționarii publici sunt incompetenți și nu pot ține pasul cu tehnologia modernă
– că respectul pentru oameni e egal cu zero
– că e suficientă o vizită pe bucățica de pământ românesc din altă țară pentru a te simți „ca acasă”.

De fapt, ultima afirmație nu se aplică și serviciilor de pașapoarte din Timișoara, care sunt cu 10 clase peste ce-am experimentat ieri la ambasada României din Berlin. Dar stați că vă povestesc cu lux de amănunte.

Peste o săptămână vin pentru prima oară în România de când am plecat în ianuarie. Vin doar eu cu Ada, pentru că Sotzu are un job nou și nu poate pleca în timpul trainingului. Motivul pentru care venim acum și nu mai devreme sau mai târziu este acela că Adei îi expiră pașaportul și ne gândeam să-l schimbăm în țară că-i mai simplu, mai repede. Pur și simplu făceam o programare online, plăteam taxele la CEC, mă prezentam cu fata la depus actele și în 5 minute eram înapoi spre casă. Doar că aveam nevoie și de prezența Sotzului. Din cauză că el nu mai putea veni cu noi, am zis că facem aici o împuternicire la ambasadă astfel încât să pot depune actele fără el. Ne-am trezit la 6 dimineața să ajungem la ambasadă când se deschide ușa. Am întârziat 10 minute și erau deja acolo peste 20 de oameni cu tot cu bebeluși și copii de vârste mici. Am ajuns destul de repede (cam 20 de minute) la ghișeu, i-am spus funcționarului ce vrem, ne-a preluat actele cu zâmbetul pe buze și ne-a trimis la bancă să plătim o taxă de… 60 de euro. Înainte să ne spună suma, eu am zis că poate o fi 20, Sotzu că poate 15. Ne-a cam picat fața când am auzit suma, că ni se părea enormă, dar tot am luat țidula și ne-am îndreptat spre bancă să o plătim. Pe drum, ne-am dat seama că e cam mult și că cea pentru depunerea actelor pentru pașaport aici, la Berlin, e de 100 de euro, așa că mai bine evităm toată nebunia cu alte împuterniciri și aici și prin România, așa că am decis să ne întoarcem și să depunem actele pentru eliberarea pașaportului Adei în Germania.

Am luat număr și-am stat din nou la coadă. La 10:30 am reușit să depunem actele. Am primit altă țidulă, să mergem la bancă să plătim cei 100 de euro. Eu am rămas să completez niște formulare, Sotzu s-a dus să plătească. Am anunțat la lucru că nu mai ajung, pentru că în naivitatea mea, am crezut că vom rezolva totul rapid, că o fi ambasada României, dar e în Germania, poate s-a lipit ceva din punctualitatea nemțească de ei. Nu s-a lipit nimic. Aceeasi incompetență, aceeași lipsă de respect, aceeași zeflemea când începi să pui întrebări, aceleași cozi interminabile și aceiași oameni nemulțumiți, frustrați și nervoși. Plus un cor de bebeluși nemâncați, nedormiți, plictisiți…

Dacă totul până la depunerea actelor se desfășoară după numere de ordine, după ce te întorci de la bancă, trebuie pur și simplu să te bagi în fața celor care sunt la ghișeu, că doar tu ți-ai depus actele. Și lumea se tot bagă în față, cei al căror rând e la ghișeu se enervează, încep să comenteze, să se ia de tine, deși nu e vina ta. Apoi, nervii se aliază împotriva funcționarilor, adevărații vinovați, și încep comentariile acide de genul: „ca la noi”, „pai da, suntem pe pământ românesc”. Și eu le-am spus, și Sotzu a înjurat și alții au drăcuit, au trimis la origini și-au blestemat neamul nostru de „lasă-mă să te las”.

Am depus și hârtia de la bancă, după ce ne-am băgat în fața altora, și ni s-a spus că pentru poza Adei, să luăm loc în sală, că ne cheamă cineva. Am așteptat 2 ore(!!!) DOUĂ ORE să ne cheme să facem o poză. Erau o grămadă de părinți cu bebeluși de câteva săptămâni, câteva luni, un an, doi… urlau de zici că îi despica cineva. Nu mai aveau răbdare, nu mai aveau stare. Ada printre ei. Răgea. Mie îmi venea să smulg cuiva părul din cap. Când a ieșit o familie cu un bebeluș de 5 luni din camera cu aparat foto, am întrebat de ce durează aproape jumătate de oră să se facă niște poze. Au spus că pun copilul să stea cu umerii drepți, să se uite drept, practic să stea ca un adult la poză. Un bebeluș de 5 luni care nici măcar nu poate sta în fund… Când i-am făcut pașaportul Adei, tot la 5 luni, Sotzu a stat cu piciorul îndoit pe scaun, Ada stătea în fund pe el și cu mâna îi ținea capul. A durat exact 5 secunde să îi facă două-trei poze. La ambasadă a durat jumătate de oră să țină copilașul ăla într-o poziție decentă. Iar Ada… am stat și noi vreo 5 minute înăuntru și i-a făcut vreo 10 poze, deși a stat chiar cuminte și singură pe scaun și s-a uitat la aparat. Sunt foarte curioasă cum vor arăta pozele.

În timp ce eram noi la poză, o femeie a cedat nervos. A început să urle că i s-a transformat vocea. Și în română și în germană. La un moment dat a început să plângă urlând că își bat joc de oameni și că îi întorc de la ghișeu când vin de la sute de kilometri distanță ca să depună niște acte care sunt exact cele cerute pe site-ul ambasadei. Nu am putut fi atentă ce spune că ne concentram la incompetenta din spatele aparatului care a numit-o pe Ada „Liveșteanu”, nu Lișteveanu. Când am ieșit, femeia plângea la ghișeu și aparent a avut un oarecare efect că brusc au început să colaboreze.

Din ianuarie de când am venit, ieri a fost cea mai frustrantă zi petrecută în Germania. Nici frustrările de la început, nici contractul ăla idiot semnat fără să-l fi citit, nici nebunia cu două contracte de internet, toate combinate nu au reușit să ne enerveze și să ne supere în halul în care a reușit ambasada ieri.

Cum zicea o prietenă dobândită aici, îmi vine să plâng de bucurie că am plecat din România și nu mai trebuie să mă confrunt cu nesimțirea asta decât în cazuri de genul ăsta. Există o cale de a evita ambasada și de a rupe toate legăturile cu ea: pașapoartele cu domiciliul în Germania, pe care ne gândim serios să le facem.

sursa foto: nervi > Shutterstock