Fricile despre care n-am vorbit pe blog

Posted by On 16.08.2016 22 Comments

Mintea mea e uneori atât de ocupată cu scenarii ipotetice și catastrofale încât mă mir că mai sunt zdravană la cap. Sau? Vă avertizez că urmează niște rânduri extrem de personale și de sensibile, dar am ales să scriu despre ele, de a-mi expune gândurile și trăirile pentru că poate undeva, în sufletul cuiva fac o diferență și schimbă ceva în bine.

Am mai scris despre traiul cu Alzheimerul în gând, dar n-am povestit niciodată (cred) că zilnic, cel puțin pentru 5 secunde, cumva în capul meu își face apariția moartea. M-am întâlnit cu ea prea devreme, prea des și a luat de lângă mine cele mai dragi ființe. Mi-e frică de ea. Mi-e frică de puterea ei și de faptul că încă mai are ce să-mi ia și frica asta mă paralizează. Nu mă tem că mă ia pe mine, mă tem că rămân în urma altora, fără ei, ruptă, goală, pustie, așa cum am mai fost. Și cunoscând durerea și neantul ăla, mă tem de el. De asta, zilnic, am o întrevedere cu moartea în capul meu. Apoi o alung dând din mână, ca și cum aș alunga o muscă. Îmi recapăt luciditatea, îmi dau seama că totul e plăsmuire și mă consolez cu întrebarea: „care-s șansele?”. Nu răspund pentru că mi-e teamă de răspuns.

În timpul sarcinii îmi era frică de multe lucruri legate de Ada. Și cea mai mare spaimă era să nu fie în vreun fel bolnava mintal după ce se naște. Aș fi acceptat mai ușor un copil dizabilitat fizic decât unul psihic. Aș fi știut cum să-l motivez, să-l încurajez, să-i dau aripi. Aș fi știut și-aș fi făcut tot posibilul să îi dau încrederea că poate face orice împotriva handicapului fizic. Însă, trăind cu mama mea bolnavă de Alzheimer, și neștiind foarte bine cum să gestionez situația care se suprapunea peste moartea tatălui meu și durerea cauzată de ea, sentimentele mele au alunecat pe panta negativă, urâtă, neomenoasă. Eram în plină tinerețe și simțeam că viața trece pe lângă mine, aveam nevoie de mama mea, dar în locul ei, aveam grijă de un adult cu mintea unui copil de 3 ani. Cum simt că moartea unei alte persoane dragi m-ar doborî, așa am simțit și că un handicap psihic m-ar putea distruge și n-aș putea fi mama care îmi doream să fiu.

Am făcut testele pentru sindromul Down, rugându-mă neîncetat să iasă bine. Miruna mi-a adus aminte de nerăbdarea de a afla rezultatele cu articolul ăsta. Am răsuflat atunci ușurată, fără să știu că de fapt, sunt ghiceli, dar mi-au oferit liniștea de care aveam nevoie. Ce-aș fi făcut dacă rezultatele nu erau bune? Aș fi suferit ca un câine și m-aș fi înarmat cu răbdare, pregătindu-mă psihic pentru ce va să vie (fără să știu cum ar fi). M-aș fi resemnat și aș fi simțit că duc o luptă și, în România, sunt sigură că aș fi dus o luptă crâncenă. Cu mentalitatea oamenilor, cu nepăsarea statului, cu toate lipsurile care sunt în țară, chiar cu mine însămi.

Am citit și eu, ca foarte multă lume, povestea Cristinei Bălan, pe care o știți din trupa Impact și de la Vocea României. Acum o știți poate și ca mamă de gemeni cu trisomia 21. Am un respect deosebit pentru ea și pentru felul ei de-a gândi, pentru dragostea ce le-o poartă celor doi puiuți norocoși că s-au născut într-o familie ca a lor. O familie care luptă pentru ei și le oferă o viață normală și plină de iubire. Citind despre ei pe nenumărate bloguri, mi-am dat seama de ceva la care nu m-am gândit până atunci. O aveam pe Ada de câteva luni deja și toate grijile mele legate de un posibil handicap psihic erau uitate. Dar nu doar uitate, ci schimbate. Nu ar mai fi avut absolut nici o importanță dacă ar fi avut un handicap mental, aș fi iubit-o la fel, din toată inima, cu toată dedicarea, cu toată hotărârea de a-i face viața frumoasă și ușoară, de a o învăța să fie independentă, de a-i întări sufletul, de a lupta în locul ei cu toți cei care s-ar fi uitat urât la ea.

Mi-a fost teamă de un handicap pentru că nu știam că am în mine atâta iubire, atâta dragoste și dedicare, care ar fi rupt orice bariere, ar fi înfrant orice greutate. Încă nu știu cât de tari și puternice sunt toate astea în mine, dar descopăr pe zi ce trece că nici un munte n-ar fi greu de împins pentru ea și nici o apă greu de trecut cu ea în brațe.

Așa că am scris articolul ăsta pentru a vă încuraja, pentru a vă domoli puțin frica, pentru a vă da un exemplu că fricile pot fi învinse de iubire, că dragostea de mamă e (și ar trebui să fie) atotputernică. Nu credeam că se poate, mi se părea absurd să poți dobândi sentimente atât de puternice dacă ai ajuns la o vârstă și nu le-ai avut niciodată. Mi se părea neadevărat și puțin probabil ca dragostea de mamă să se simtă așa, să dea pe dinafară cum dă laptele în foc, să iasă din tine și să prindă forma unui bebeluș de 53cm și 4kg și să tot crească, să înceapă să se târască, să se rostogolească și să umble în două picioare. Să vezi iubirea umblând prin casă, trăncănind pe o limbă pe care n-o înțelegi și descoperind lumea. Și să simți în fiecare secundă că oricât de special sau dizabilitat e boțul ieșit din tine e perfect așa cum e și că ești în stare, din atâta iubire, să faci orice pentru el. Și să nu simți niciodată ca e prea mult, că nu mai poți, că te-ai săturat.

sursa foto > mama > Shutterstock

Articole asemănatoare

TOPICS