Mică (ne-)mulțumire legată de blog

Sunt unele bloguri care au luat o anumită turnură după un eveniment important din viața autorilor. Lucrul ăsta m-a făcut nostalgică după articolele care m-au atras acolo in the first place, dar în timp, fie le-am acceptat și-am continuat să le citesc pentru că încă mai găseam ceva acolo, fie le-am dat uitării odată cu ștergerea din feed reader.

De când m-am mutat la Berlin, blogul meu e unul dintre aceste bloguri. Scriu aproape doar despre două subiecte: Ada și Berlin*. Pentru mine nu-i un lucru rău, evident, scriu despre ce mi se întâmplă și despre noua viața pe care o iubesc, chiar și cu micile neplăceri și greutăți. Însă mă gândesc că poate printre cititori sunt unii care, la fel ca mine, abandonează lectura, sătui de atâta Berlin și copil. Nu vă învinuiesc, vă înțeleg, și pe mine mă supără uneori că nu mai dezbat subiecte de interes mai larg și că multe dintre categoriile blogului sunt neactualizate de câteva luni.

Însă când ai un blog personal, scrii despre ce ți se întâmplă, despre ce faci, ce vezi, ce simți. Iar eu văd doar Berlinul, cu bune, cu rele, dar mai ales cu comparații, și simt doar Ada, foarte multă Adă, pentru că e la vârsta la care îmi arată lumea așa cum e când începe viața. Lumea așa cum eu nu mi-o aduc aminte și cum nici ea nu și-o va aminti. Și sunt atentă. Descopăr cum te poate fascina căruciorul cu roțile lui, butoanele, sticlele de bere, cablurile, jucăriile zornăitoare. Descopăr reacțiile când simți vântul fluturând peste față, când îți bagi picioarele prima dată în lac, în nisip, când pășești pe iarbă. Descopăr grimase când încearcă un aliment nou, curiozitatea de a mai încerca o dată sau de a refuza a doua tentativă. Descopăr cum e să te legeni pe picioare nesigure când încerci să ajungi din punctul A în punctul B. Cum te bălăngani ca o marionetă, uneori cu un picior în aer, alteori cu mâinile sus de parcă te-ar ține niște degete invizibile. Cum te prăbușești cu palmele deschise și câtă ambiție ai să te ridici de jos. Vă spun eu, multe avem de învățat de la bebeluși dacă stăm să îi observăm. Descopăr bucuria pură când se deschide o ușă și drama existențială însoțiță de lacrimi cât ouăle când se închide, chiar și atunci când nu iese nimeni și toți sunt cu tine în aceeași cameră.

Deci despre ce aș putea scrie altceva? Uneori nici n-am chef să scriu, alteori nu pot pentru că nu toate sunt de scris. Și în afară de cărți, bloguri abia dacă mai citesc din Paște-n Crăciun, că deh, am chestii de observat, cum vă spuneam. 😉 Deci până la schimbări majore, Ada și Berlin, da?
__________________
* Și cărți.

sursa foto: blogging > Shutterstock