Povestea cameristei (Povestea slujitoarei)

the handmaid's talemargaret_atwoodAutor: Margaret Atwood
Titlu original: The Handmaid’s Tale
Traducere: Diana Marin-Caea (Editura Art), citită în original
Naționalitate: canadiancă
Gen: distopie
Anul apariției: 1985
Nr. pagini: 311
Ecranizare: The Handmaid’s Tale (1990)
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 5/5

 
Tradusă la noi cu ambele titluri, prima carte scrisă de  Margaret Atwood pe care o citesc e una dintre cele mai cunoscute ale ei, Povestea cameristei (îmi place mai mult varianta asta). Practic nu era pe lista lecturilor de anul ăsta, dar teoretic, acolo era o distopie, iar eu nu știam sigur ce să aleg. Așa că am căutat pe Google un top 10 al celor mai bune distopii, iar în fruntea lui era The Handmaid’s Tale. Nici nu m-am uitat la următoarele pentru că voiam demult să încerc ceva scris de Atwood, așa că mi s-a părut potrivirea corectă. Iar după ce am terminat-o, m-am felicitat pentru alegere, pentru că și această distopie e la fel de captivantă ca toate pe care le-am citit.

Îmi place genul ăsta literar poate din același motiv pentru care unii privesc hămesiți știrile de la ora 5: pentru a mă bucura că nu mi se întâmplă mie. Bineînțeles că presupun că ăsta e unul dintre motivele pentru care oamenii găsesc o plăcere în a afla despre violuri, crime, accidente și alte chestii care nu-s de importanță vitală. Însă,  motivul bucuriei mele că nu mi se întâmplă mie ceea ce citesc în distopii, e cât se poate de real. Fiecare prezintă o societate în care restricțiile și regulile absurde sunt de neimaginat în democrația în care trăim azi (mă rog, unele popoare trăiesc în democrație), iar citind despre uniformizarea fizică și mentală a oamenilor din aceste cărți, mă simt cumva mai bine să știu că-s fictive.

Și în Povestea cameristei, ca și în 1984, Minunata lume nouă, Fahrenheit 451, Noi sau Portocala mecanică există aceleași elemente tipice distopiei: o societate în care toată lumea trebuie să fie la fel – în principal, să nu gândească cu capul lor – structurată pe diverse niveluri de autoritate (de la lipsa totală a ei până la autoritatea supremă); uniforme care atestă de la prima privire cărei categorii aparții; interzicerea categorică a lecturii oricărui tip de material scris; interzicerea oricăror plăceri sau activități de recreere (în schimb sunt impuse activitățile pe care autoritățile le consideră recreative); un personaj (cel principal) care nu se poate împăca cu situația, dar se supune; o rezistență care acționează din umbra cu sau fără succes. Toate acestea se regăsesc în distopia de față, însă, deși pare că le-am mai întâlnit, mă surprinde să descopăr întotdeauna ceva diferit. O altă formă de spălare a creierelor, de supunere, de autoritate, de societate.

Dacă nu vă plac spoilerele, opriți-vă aici cu lectura pentru că sunt generoasă cu detaliile. Nu divulg cele mai importante lucruri, dar detaliile contribuie semnificativ la plăcerea lecturii. Iar dacă sunteți ca mine și nu vă place să știți nimic despre cărți înainte să le citiți, aici e linia unde trebuie să vă opriți cu aceasta recenzie.

În Povestea cameristei, personajul principal se numește Offred (Of Fred), după prenumele Comandantului căruia îi este distribuită, iar numele ei adevărat nu e pomenit niciunde. Are 33 de ani, iar în „viața de dinainte” a fost căsătorită și-a avut o fetiță de 5 ani. Acțiunea este plasată într-un viitor foarte apropiat (cam prin anii 90, față de 1980, când Offred era studentă), ceea ce pentru mine a fost cumplit să-mi imaginez cum te poți adapta la o viață plină de restricții, la o viață care nu seamănă cu absolut nimic ce ai trăit cu 10 ani în urmă. Offred este Cameristă și poartă mereu veșminte roșii pentru că asta e culoarea Cameristelor. Soțiile poartă albastru, iar Martele (bucătăresele) poartă verde. Cameristele sunt un fel de mame surogat, aduse în casele Comandanților ai căror Soții nu au și nu pot avea copii. Noul sistem de guvernare este o teocrație creștină totalitară, în care toată lumea, în speță femeile, trebuie să se roage și să trăiască dupa cuvântul lui Dumnezeu.

Offred își spune povestea alternând amintirile cu relatarea situației actuale. Mi s-a strâns sufletul ca o stafidă citind paginile despre fetița ei, despre care nu mai știe nimic și care i-a fost smulsă din brațe când a fost prinsă în timp ce încercau să evadeze din ceea ce fusese înainte SUA, iar acum era Republica Gilead. Nu mai știe nimic nici despre soțul ei, Luke, nu știe dacă sunt morți sau dacă mai trăiesc, dacă sunt sănătoși sau răniți. Nu înțelege pe deplin ce s-a întâmplat cu țara ei, nu înțelege cine conduce și ce se întâmplă, nu are încredere în știrile pe care le vede la TV, știe doar că trebuie să se supună și să facă ce i se spune. O face cu brio, devenind, la fel ca mulți, o uniformă. Zilnic merge la cumpărături însoțită de o altă cameristă, Ofglen, au aceeași conversație, merg la Zid, unde sunt spânzurați oamenii de știință, doctorii ginecologi care au făcut avorturi în „viața de dinainte”, cercetătorii, cameristele care și-au depășit atribuțiile, chiar și Soții sau Comandanți, pentru că reguli există pentru toată lumea.

Sunt două episoade în carte care mi s-au părut sinistre rău, bolnave și tâmpite în esență.

[spoiler]Primul e cel al actului sexual dintre Comandant și Cameristă, la care participă și Soția. Mai precis, Camerista e îmbrăcată în rochia ei roșie, stă culcată cu capul pe pubisul Soției, care o ține de fiecare mână, iar Comandantul o penetrează ca și când ar face, de fapt, sex cu Soția lui. Oribilă imagine. A doua e cea a nașterii, unde Soția participă din nou, stând deasupra scaunului ginecologic, în timp ce Camerista naște, iar după, copilul i se pune Soției în brațe ca și când ea ar fi născut. Toată lumea o felicită și se poartă cu ea ca și când ea ar fi trecut prin sarcină și naștere.[/spoiler]

Offred nu poate avea încredere în nimeni, suspectează pe toată lumea, se teme să nu fie raportată și ucisă din cauza unei greșeli, care în viața de dinainte nici măcar n-ar fi fost greșeală sau ar fi fost una nevinonvată.  Totuși, apar personaje care nu sunt ceea ce par:

[spoiler] Ofglen îi spune despre mișcarea de rezistență din care face parte, îi spune despre parola Mayday, și despre ajutorul pe care îl poate primi. Nick, șoferul Comandantului, îi devine amant prin mijlocirea Soției, și doar datorită acestor mici victorii, viața în Gilead i se pare aproape suportabilă. Chiar și Comandantul participă la această senzație pentru că, încălcând regulile, o cere pe Cameristă în biroul lui, acolo unde nu intra nici Soția sa. Îi oferă mici bucurii și abateri de la reguli, care îi pun pe amândoi în pericol de moarte, dacă ar fi descoperiți.[/spoiler]

Cum viața Cameristei e destul de plictisitoare și doar foarte rar se întâmplă ceva ieșit din comun, adevărata durere vine din viața lăuntrică. Din durerea ei de mamă, din pierderea soțului și din dorul pe care îl simte pentru ei. Își face o grămadă de scenarii despre ce s-ar fi putut întâmpla cu ei, unde ar putea fi și nici măcar nu îndrăznește să-și dorească să-i reîntâlnească. Speră doar că sunt bine. Despre fetița ei primește o singură informație, însă despre Luke nimic. Singura alinare e întâlnirea cu prietena ei Moira, cu care găsește tot felul de trucuri pentru a vorbi cât de cât liberi. Moira e cutezătoare, nu acceptă situația și se revoltă. Ar vrea ca și Offred să fie la fel, însă Offred știe că îi e mai bine dacă se supune. Și totuși nu o face decât la suprafață pentru că dacă s-ar afla despre relațiile ei cu ceilalți membri ai casei, lucrurile ar sta rău pentru toți.

Povestea ei se termină aparent deschis și, la fel ca ea, putem crede că a fost prinsă sau salvată, însă există un epilog care explică anumite lucruri. Nu toate, dar aflăm cine a luat-o din casa Comandantului, ce s-a întâmplat cu Republica Gilead, ce s-a întâmplat, de fapt, la început, când extremiștii au răsturnat democrația. Nu aflăm nimic despre Luke sau despre fetița lui Offred, nu îi aflăm nici adevăratul nume.

Povestea cameristei e prima distopie pe care o citesc și are în centru un personaj feminin. Întreaga carte se bazează pe privarea totală de libertate a femeilor și pedepsirea lor în cazul în care revin la fostele obiceiuri. În Republica Gilead sunt retrimise la cratiță și la făcut copii, sunt din nou bucăți de carne, fără minte, fără dorințe, sentimente sau aspirații. Nu au voie să citească, să se machieze, să câștige bani, să își aleagă parteneri, să iubească, să se căsătorească. Însă de la toate regulile există abateri și excepții, așa cum veți descoperi dacă mă credeți pe cuvânt că Povestea cameristei e o carte foarte bună și-o veți citi.

Pe lângă plăcerea despre care am vorbit la început, cartea mi-a mai plăcut și pentru că stilul lui Atwood e foarte interesant, propozițiile sunt complicate, deși par simple, jocurile de cuvinte își au locul lor, trăirile sunt redate fără artificii, însă sunt atât de puternice. Spațiile goale, pauzele, punctele finale, concizia exprimării și concretul redat prin fraze scurte își ating scopul și ajung la suflet fără prea multe figuri de stil.

De citit? Clar.