Ada mobilă

E deja mai bine de o săptămână de când Ada circulă nestingherită prin toată casa și eu am întârziat cu relatarea momentului. Mă tot gândeam ce titlu să îi pun, astfel încât să se vadă din el cum ne putem bucura, ca apucații, la niște lucruri atât de naturale și totuși atât de unice. La primul dinte, dar și la următorii 3, ne-am manifestat ca și când ar fi câștigat un premiu când chiar nu era meritul ei. Acum, când s-a târât prima oară, prin propriile forțe, am rămas încremeniți și o priveam de la distanță să nu cumva să o oprim din mișcare.

Începuse cu vreo 2-3 săptămâni înainte să stea singură în fund, să se deplaseze cu spatele și să se rotească pe burtă în jurul axei sale, dar înainte nici poveste. Anticipam cu nerăbdare momentul, o urmăream mereu să vedem dacă poate-poate.

Într-o zi, cum Sotzu’ lucrează de acasă vreo 3 săptămâni, eram amândoi cu nasurile în laptop și cu câte un ochi pe ea, în timp ce se juca cu polonice și strecurători, în mijlocul jucăriilor ei. La un moment dat, aud un târșâit și mă uit pe jos. Ada avansa în patru labe ca o mâță căreia i se lipise niște scoci de pernițe (ca să împrumut comparația unei prietene căreia i-am trimis clipul cu primele ei plimbări). Înspre ce avansa vă întrebați? Ce i-a stârnit atât de tare interesul și curiozitatea încât să o facă să-și sincronizeze mâinile cu picioarele? Un cablu. Mai precis, cablul de la laptopul meu. Eu și Sotzu’ eram extaziați. Eu am început să chiui și să ridic mâinile în aer, să aplaud, să strig „Bravo” și să mă manifest zgomots, că am și speriat copilul. Am luat-o pe sus, am pupat-o de-am zăpăcit-o și când m-am calmat, am pus-o din nou în patru labe să repete figura că doar trebuia imortalizat momentul. Aceleași mișcări cu scoci pe labe, imprecise, nesigure, dar ambițioase. Aceeași mamă nebună.

Și de atunci circulă ca argintul viu dintr-un colț în altul al camerei în care stăm. Ba mai mult, dacă o lăsam singură pentru câteva secunde, ne trezim cu ea uitându-se după noi din pragul ușii. Ada e mică, dar așa, pe jos, ghemuită, pare și mai mică. Parcă ea însăși e o jucărie și murim de dragul ei. Am ascuns toate cablurile că sunt extrem de tentante și fascinante, la sertare și dulapuri încă nu atentează, au mai rămas pantofii pe care trebuie să-i ascundem pe undeva pentru că, cum îi prinde, cum îi linge pe talpă sau le moflăie șireturile.

Știam că va fi ca o bombă cu ceas și că nu trebuie s-o scăpam din ochi, dar sincer, nici nu vrem. E atât de amuzant și de fain să te uiți la ea, că te mai întrebi de ce s-a inventat televizorul când ai așa un spectacol unic în fața ochilor.

Pe lângă mersul de-a bușilea, se mai ridică în genunchi agățată de mine sau de pătuț (motiv pentru care i-am coborât salteaua la nivelul de jos, ca să nu cumva să se arunce peste), se rostogolește ca un titirez, că una-două e în marginea patului (da, a și cazut de vreo două-trei ori, dar nu-i panică, n-a pățit nimic), stă în fund cu spatele drept și în scaunul ei și pe jos.

Acum așteptăm cu nerăbdare primii pași, momentul ăla în care va umbla singură, că pe mine mă omoară căratul ei în brațe când plecăm de acasă. Nici nu e atât de grea, are doar 7,5kg, dar la durerile mele de spate nu e floare la ureche. Și nu mă gândesc cu prea mare bucurie la antrenamentul mersului și la poziția mea aplecată, dar asta e, copilul ăsta trebuie să învețe să meargă singur și cu cât mai repede, cu atât mai bine. 😛

sursa foto: bebeluși în patru labe > Shutterstock