Fericirea este o alegere

Vă previn că acesta va fi un articol dezlânat, în care voi sări de la una la alta lăsând gândurile să-mi curgă anapoda pentru că-i o zi în care gândesc cu sufletul, nu cu capul.

Am citit ieri un articol de-al Ancăi, articol în care m-am regăsit poate și pentru că Anca s-a gândit și la mine când l-a scris. Vorbește despre visuri, dar mai ales despre îndeplinirea lor. Despre a lăsa totul în urmă și de a înfrânge teama pentru un ideal.

Orice început conține în el, pe lângă entuziasm, și o doză de frică. Frica de necunoscut, mai precis. Cred că trebuie să-ți dorești atât de tare ceva încât satisfacția îndeplinirii acelui vis să fie mai puternică decât suma fricilor. Sau, cum spune Anca:

Cred și că pe undeva le e frică, dar impulsul lor e mai puternic decât orice barieră creată de teamă și obscur, ambiția strigă mai tare ca orice. O vezi în ochii lor.

new-life

Mi-am dorit atât de tare să locuiesc în altă țară încât aș fi înfruntat orice piedică pentru a-mi îndeplini dorința asta. La sfârșitul lui 2014, când aveam toate planurile făcute pentru a pleca la Berlin pentru 2 luni, am aflat că-s gravidă și toate aceste planuri s-au spulberat într-o clipită. Nu le-am anulat. Le-am amânat doar pentru când bebele din burtă venea pe lume și ne obișnuiam cu el. Mulți credeau că doar gura e de mine, că odată cu venirea Adei n-o să mai am eu timp de planuri și nici n-o să mai plec nicăieri, că vai, ce greu o să-mi fie cu un copil, darămite să mă mai mut și în altă țară. Băi, n-a fost floare la ureche, dar nici imposibil n-a fost. Drumul până aici a fost greu – 14,5 ore în mașina doldora de bagaje, cu un bebe de 5 luni și cu un câine mai needy decât bebele – a fost oribil. Acomodarea, jobul Sotzului, actele de înregistrare, lipsa internetului și cartierul în care locuim au fost toate surse zilnice de frustrări. Le-am depășit una câte una, zi după zi, liniștindu-ne însă amândoi de fiecare dată când ne uitam pe geam și vedeam Turnul de Televiziune. Ne aduceam aminte unde suntem, că ne trăim visul și că asta ne-am dorit.

M-a întrebat cineva zilele trecute, la telefon, dacă îmi place în Germania, dacă e ce mă așteptam. Da, e chiar mai mult decât ce mă așteptam și fără nici o intenție de a mă lăuda sau de a face cuiva în ciudă sau de a compara cu România, vă spun cu mâna pe inimă că sunt fericită. Avem greutăți despre care nu scriu pe blog pentru că nu-i numai vorba despre mine, drumul are hopuri grămadă, în Berlin nu aleargă patrupede cu covrigi sau gogoși în coadă, dar cumva găsim în noi puterea și bucuria de a trece peste toate. Nimic, până acuma nu ne-a pus capac, nimic nu ne-a făcut să spunem „era mai bine acasă”. În momentul ăsta pot spune cu siguranță că eu nu mă mai întorc în România decât în vizită (sper să nu vină vreodată momentul să mă răzgândesc sau să regret decizia asta). O dată pentru că am experimentat genul de viață pe care ni-l dorim și nu mai vrem să ne întoarcem la ce a fost înainte, a doua oară pentru că eu mi-am dat seama că sunt „fată de capitală”, iubesc tot ce are Berlinul să-mi ofere și toate posibilitățile de care pot profita, doar să vreau.

În cazul meu, desprinderea de România a fost mai ușoară: Sotzu’ era pe aceeași lungime de undă cu mine, iar eu nu mai aveam familie de care să-mi fie dor sau să-mi pară rău că o las în urmă (de parcă chiar ai lăsa în urmă o familie în epoca internetului, a Skype-ului, Facebook-ului și a zborurilor low-cost). Am lăsat în urmă doar prietenii, cu care vorbesc cel puțin de două ori pe săptămână, dacă nu zilnic, pe Facebook sau WhatsApp.

Întorcându-mă la vise și dorințe, pentru ca fericirea mea în Berlin să fie completă, mai am un singur dor… să găsesc locuința în care ne văd trăind aici. Și o voi găsi pentru că îmi doresc foarte, foarte tare și nu mă las până nu o am. Când i-am spus asta Sotzului, răspunsul lui a fost: „Păi ți s-a îndeplinit dorința să trăiești la Berlin, acum ai alta?” Mi s-ar părea și trist să încetezi vreodată să-ți dorești ceva. Nu zic că e rău să te mulțumești cu ce ai sau să fii recunoscător, însă cred că dorințele și visele ne ajută să evoluăm, să ne depășim limitele pentru a ni le îndeplini, pentru a gusta din fericirea pe care acele țeluri atinse ne-o provoacă. Resemnarea își are locul ei și i-l cinstesc, însă nu întotdeauna e loc de resemnare. Au englezii/americanii o vorbă pe care mi-o însușesc cu vârf și îndesat: „Where there’s a will, there’s a way”, iar fericirea este o alegere. De când m-am făcut mare (adică de când a murit tatăl meu), mi-am dat seama că doar de mine și numai de mine depinde fericirea mea. Și până acum sunt mulțumită și fericită că am reușit să tai de pe bucket list punct cu punct: Paris, Bon Jovi, Lady Gaga, Londra, Robbie Williams, Algarve, OneRepublic, Ada, mutatul la Berlin (ordinea este cronologică). Lista nu se oprește aici, voi continua să visez și să-mi îndeplinesc dorințele pentru că, dacă voi fi conștientă pe patul de moarte, să nu pot spune nimic de pe lista asta, ci, dimpotrivă, să cânt din toți rărunchii versurile astea.

Ceea ce vă doresc și vouă.

sursa foto: New Life > Shutterstock