După două săptămâni în Berlin

Posted by On 25.01.2016 35 Comments

Primul lucru care îmi vine în minte când încep o propoziție cu titlul e „nu îmi e dor deloc de casă”. Nici măcar cu toate frustrările adunate, nici măcar cu toată singurătatea cu care mă chinui. E foarte departe casa de mine și nu doar la propriu. Mă surprinde că nici măcar nu mă apucă nostalgia când mă gândesc la casa noastră de acolo, când văd poze făcute în sufragerie sau când ies cu Ricky la plimbare pe alte străzi decât pe cele pe care am copilărit.

De când n-am mai scris s-au rezolvat o parte din frustrări.

Chiar a doua zi după ce-am publicat articolul cu ele, dintr-a treia încercare, am reușit să ne înregistrăm și m-am simțit de-a dreptul împlinită când am ieșit cu foaia de Meldebestätingung din primăria de cartier.

După ce marți ne-am înființat acolo la ora 8 și am făcut cale întoarsă pentru că programul începea de la 10 (așa-i dacă n-ai internet și nu poți verifica), miercuri ne-am trezit și mai de dimineață și ne-am prezentat la Bürgeramt înainte de 8. Erau deja vreo 15 oameni zgribuliți în față. Am reușit să intrăm, să ajungem la ghișeul de Informații, unde, desigur, funcționara nu prea vorbea engleză, dar a înțeles ce vreau și mi-a făcut programare pentru ora 8:48 (da, atât de exacți sunt). Am întrebat dacă e suficient să rămân doar eu sau trebuie și Sotzu. Era, așa că el s-a dus la lucru în timp ce eu mă rugam la toți sfinții din calendar să reușesc să rezolv și asta. Aveam emoții ca la examen când am intrat în birou. Am dat de o tanti cam seacă și nevorbitoare de engleză, dar m-am descurcat. Am transpirat de vreo două ori de frică: o dată când părea că e ceva în neregulă cu numele meu (Ada și tatăl ei au același nume, eu îl mai am și pe Ursu), a doua oară când numele Sotzului era în certificatul de căsătorie cu „ș”, în pașaport cu „s”. Până la urmă n-a fost nici o problemă și nici nu știu exact cât am stat acolo, dar mie mi s-a părut că a trecut o oră.

Deci suntem înregistrați ca locuitori ai Berlinului.

Pasul următor? Contul în bancă. După ce-am analizat problema de acasă, după ce-am mai vorbit cu prieteni și după ce Sotzu s-a consultat cu noii colegi, s-a hotărât la DKB, care este o bancă online, super sigură cu super multe avantaje, fără comisioane, cu asistență online 24/7, dar fără nici un ghișeu fizic și cu multe motive de a te respinge dacă nu te califici să le fii client. (Printre avantaje se numără faptul că putem scoate bani de la orice bancomat, fără absolut nici un  comision și cel că trasferurile între DKB și alte banci sunt gratuite.

Fiind bancă online, evident că nu poți cere un cont fără internet. Hai la IKEA, a doua noastră casă, ne luăm niște chiftele și o salată de fructe, completăm formularul și plecăm acasă. A doua zi primim mail că trebuie să ne verificăm identitatea și o putem face prin două metode: fie pe internet (d’oooh), fie la poștă. Pe internet, dând click pe un link din mail și cu un anumit cod, puteai vorbi cu un agent dintr-un call center, căruia trebuia să-i răspunzi la niște întrebări și să te identifici arătându-i la webcam pașaportul sau CI-ul (depinde ce ai trecut în formularul de înscriere). După câteva rateuri, eu am reușit să mă identific și să îmi confirm datele, în timp ce Sotzului, care are pașaport mai vechi, i s-a tăiat macaroana când coperta acestuia nu a fost găsită în baza lor de date. Cu buza umflată, am plecat acasă, setați să mergem la poștă să încercăm acolo. N-am avut timp vineri, însă sâmbătă am găsit un oficiu deschis, ne-am dus cu un cod și cu paşaportul, dar lăsasem acasă Meldebestätingung-ul (înregistrarea noastră), așa că ne-am întors după el. Foaia cu codul și încă un formular s-au trimis la DKB prin poștă, așa că acum așteptăm să ne trimită răspuns dacă ne primesc printre clienții lor și, evident, să ne dea un număr de cont și să ne trimită cardurile acasă. Am rezolvat în mai puțin de 5 minute, fără să plătim ceva.

Cu internetul am rezolvat-o provizoriu, că până n-avem contul, nu putem face nici un contract. Așa că, sătui să tot mergem la IKEA să mâncăm chiftele și salată de fructe, ne-am cumpărat un stick de internet mobil, cu o săptămână de internet nelimitat și o cartelă cu 500MB, valabilă o lună. Sperăm că până se termină internetul ăsta să avem măcar cererea făcută pentru cel care ne va fi instalat acasă. Așa că, o săptămână și puțin, viața mea va fi mai frumoasă puțin.

Cu asigurarea de sănătate, ne-am prezentat azi dimineață la TK, pe care i-am ales pentru că i-am auzit pe mulți că sunt mulțumiți de serviciile lor. Şi acolo am rezolvat în maxim 15 minute şi în engleză chiar. Aşteptăm ca firma la care lucrează Sotzu să facă actele cu ei şi noi să ne primim cardurile în poştă.

Mai trebuie să înregistrez câinele la primărie, să-i caut veterinar să văd dacă îmi poate prescrie Fenobarbital, dacă nu, să rezolv cu veterinarul din țară și cu o grămadă de ajutor din partea prietenelor mele, pe care le voi ruga să mi-l trimită aici.

Lucrurile arată puțin mai bine și mai încurajator, dar n-am exorcizat toate frustrările.

Căruciorul nu-l mai aduc în casă, îl las în mașină.
Cu spălatul la mașinile cu fise m-am obișnuit.
Mă plimb prin Berlin cu mașina de parcă aș fi în Timișoara și GPS-ul e cel mai bun prieten al meu.

Ma simt singură tare şi n-am identificat încă adevăratul motiv. Nu ştiu dacă e lipsa prietenilor de acasă, a Sotzului, care ajunge acasă după 7 seara sau a lipsei mele de activitate. Eu mă simt destul de bine cu mine însămi și nu mă plictisesc în compania mea, însă faptul că sunt limitată în multe privințe (cum ar fi internetul), mă însingurează și mai tare. Am avut momente în care efectiv m-am plictisit și nu mi s-a mai întâmplat asta de ani buni. Cu cărți pe Kindle, cu filme și seriale pe laptop, cu un oraș de descoperit… cumva n-am chef de nimic. Însă pe săptămâna asta, mi-am setat câteva destinații, dintre care una e la un magazin foarte mare de materiale. M-aș reapuca de fuste, dar n-am tot ce-mi trebuie la mine. N-am decât o cutie de ațe, din 3, n-am fermoare, n-am manechinul. Însă am speranța că sigur voi găsi de toate, fără să cheltui o avere pe ele și când mă reapuc de cusut, o să-mi mai vin în fire.

Cam astea-s noutățile.

Articole asemănatoare

TOPICS