Ada taie cozi

Nu de câini, de pisici sau de fructe. Cozi de oameni.
Când eram gravidă, în afară de Bioclinica, nicăieri nu mi-a fost oferită prioritatea de a intra în față pe motiv că na… eram cu burta la gură. Cei de la Registrul Comerțului m-au ținut chiar 5 ore pe coridor pentru că nu aveau chef de lucru, dar să trecem peste asta că mă enervez și n-am chef.

De când mă deplasez cu Ada peste tot, fie la Primărie, Finanțe, cofetărie, Auchan, EON, Enel, CEC etc, dacă o am pe Ada în brațe sau în cărucior, despic rândurile și cozile ca Moise Marea Roșie. Niciodată, dar absolut niciodată n-am cerut favoarea asta. Nu m-am băgat în față pe motiv că-s cu a mică și n-are răbdare, că începe să plângă sau mai știu eu ce. Și în nici unul dintre drumurile noastre ea n-a plâns să își facă simțită prezența. Iar de când o mai iau în brațe și lăsăm landoul în mașină e atât de curioasă încât la cât de sus își ridică sprâncenele am impresia că o să-i sară de pe frunte, ca în desene animate; n-are vreme să plângă cu atâta mișcare în jur. De fiecare dată, m-am așezat la coadă ca tot omul, pentru că oriunde m-am dus, m-am dus cu timp, nu în grabă. Și de fiecare dată, fie oamenii de la coadă m-au trimis mai în față, fie un angajat al instituției a venit să mă întrebe unde aștept și să îmi spună că eu urmez.

Prima dată s-a întâmplat la cofetărie, când stăteam de Sf. Maria să iau niște prăjituri și Ada nici măcar nu era la mine în brațe, ci la Sotz, care stătea deoparte. Oamenii de la rând m-au lasat înainte pe motiv că sufla aerul condiționat și nu-i bine să stăm cu fetița acolo.

Apoi, când am fost la Finanțe să rezolv cu suspendarea PFA-ului, mi-am luat număr, iar în sală erau vreo 5-6 persoane, dintre care o tanti cam supărată. A venit gardianul la mine să mă întrebe ce număr am, s-a dus la camera la care așteptam și mi-a spus să intru după ce iese cel dinăuntru. Doamna n-a zis nici „mâc”, iar ceilalți m-au încurajat când le-am cerut aprobarea și i-am întrebat dacă nu se supără.

De fiecare dată mă mir și mă minunez că oamenii încă mai sunt atenți la cei din jur. Pentru că nu mă aștept la asemenea comportament, deși e foarte normal. E trist că normalitatea mi se pare anormală și mă ia prin surprindere.

Am tot vrut să scriu despre asta, dar de fiecare dată m-am luat cu altele, însă ieri s-a întâmplat de două ori. La EON și la Enel, că m-am dus să întreb cum să procedez în cele minim 6 luni cât vom lipsi, iar eu n-am dat niciodată citirea, ci am plătit estimările lor. Erau cozi, evident, ca în orice instituție. La Enel am ieșit în 5 minute după ce-am intrat, cu răspunsurile dorite, iar la EON a durat puțin mai mult pentru că toți operatorii erau ocupați. Dar la 3 minute după ce-am intrat în sală cu Ada în brațe și m-am pierdut în mulțime, o doamnă a venit țintă la mine, că m-am și speriat de ea, să mă întrebe ce doresc. I-am spus că vreau doar să întreb ceva și s-a și dus la câteva operatoare să le spună că-i o mamă cu un bebe în brațe și trebuie să mă ia. Am rămas foarte plăcut impresionată.

Ideea e că în fața unui copil, oamenii pot fi civilizați, copiii scot lucrurile bune din noi. În România nu se întâmplă numai lucruri rele, nu sunt toți nesimțiți și mă bucur că văd asta oricât de rar. În fața unui copil, oamenii zâmbesc. Gardianul de la Enel a zis că-mi confiscă ursulețul (Ada are un costum de urs), iar o doamnă de la EON s-a tot mirat cât e de cuminte și de curioasă de tot ce e în jurul ei. Din când în când, încrederea în umanitate se reface.