Umbre peste o dorință împlinită

N-am făcut niciodată un secret din faptul că îmi doresc nespus să plec din România. Pe Facebook, puțin pe blog, dar mai ales prin viu grai, oricui a avut chef să mă asculte, am vorbit despre viața pe care mi-o doresc și aș putea-o avea departe de România. Motivele sunt destule: de la sistemul defectuos până la mașinile parcate pe trotuar, de la condițiile din spitalele de stat până la lipsa unui spital privat de pediatrie, de la corupție până la autorități cărora nu le pasă suficient. În fine, nu e nevoie să enumăr eu tot ce ne deranjează pe toți în țara asta. Gândiți-vă fiecare la un singur lucru care vă enervează până vă înverziți la față și considerați că pentru mine și familia mea e un motiv în plus de a pleca.

Și plecăm. În sfârșit dorința mi se îndeplinește și în ianuarie o tăiem la Berlin. De unde rezultă dorința îndeplinită.

Dar ce se întâmplă când o dorință îndeplinită nu are efectul scontat? Când bucuria întârzie să apară sau când zâmbești doar cu colțul gurii. Când în locul euforiei pe care ți-ai închipuit-o la perspectiva viitorului pe care îl visezi se instalează o teamă acută. Și nu e vorba de teama de necunoscut, de o viață nouă, de un alt început (care oricum există și suntem pregătiți sa nu ne fie ușor). E vorba de teama că poate te duci fix în brațele morții. Numiți-mă nebună, panicoasă, prăpastioasă – știu deja că sunt toate astea, dar chiar nu mă pot abține de la gândurile astea când în fiecare zi aud la radio, citesc pe net și văd la televizor că ba au fost dejucate atentate prin diverse capitale europene, ba Rusia s-a supărat pe Turcia și NATO se întrunește de urgență, ba la Bruxelles și Paris s-a declarat starea de urgență. Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că traiul într-o țară ca România poate fi a blessing in disguise. Și tocmai acum când lucrurile par să se îndrepte (cât de cât, că mai e mult până departe), noi plecăm acolo unde am putea fi foarte expuși.

Așadar și prin urmare, nu sunt atât de fericită cât mi-am închipuit că voi fi când în sfârșit plecarea e o certitudine, nu o dorintă.

Dar într-o notă mai optimistă, nimic nu e întâmplător și ce e scris să se întâmple oricum se va întâmpla.

În altă ordine de idei, dacă aveți prieteni, rude sau neamuri pe la Berlin, mi-ar prinde bine niște contacte să pun niște întrebări. Că am eu o verișoară acolo care mă ajută cu diverse, dar ea fiind nemțoaică get-beget s-ar putea să nu cunoască toate chițibușurile unei relocări.