3 ecranizări și-un sfert

Anul ăsta stau deosebit de prost la capitolul filme. Nici cu serialele nu stau mai bine, dar macar cu mare parte din ele sunt la zi și astept toamna să revină cu sezoane noi. Cum am mai mult timp în perioada asta, mi-am propus să îmi organizez filmele cumva pe categorii. Și am zis să încep cu niște ecranizări de care Sotzu nu era curios, dar eu da. Și mi-am propus să văd cinci, dar m-am grăbit să scriu postul ăsta înainte de a mă apuca de ultimul.

Părerea mea e că nici unul nu e mai bun decât cartea deși Water for Elephants e chiar foarte bine realizat. Vă încurajez să le citiți mai întâi, dar dacă nu există interes poate totuși filmele vă deschid apetitul. N-am povestit subiectul lor, dar vă invit să citiți recenziile cărților.

The Fountainhead (1949) – 2**

Eram incredibil de curioasă, încă de când citeam cartea, cum și-a închipui un regizor că poate înghesui 720 de pagini într-o oră și jumătate sau două. Eram curioasă și de alegerea actorilor, de jocul lor, de decoruri, de tot. Și-am fost cam dezamăgită, deși mă așteptam să nu poată fi redate exact toate momentele esențiale. Nici măcar dialogurile n-au fost pe măsura celor din carte, iar dacă mă întrebați pe mine, dialogurile sunt cea mai savuroasă parte. Nu mi-au plăcut actorii deloc. Gary Cooper e prea bătrân pentru a-l interpreta pe Howard Roark care are 24 de ani la începutul cărții, iar Patricia Neal nici nu s-a apropiat de inteligența și aroganța lui Dominique Falcon. Nu știu de ce, pe toată durata cărții, mi-am închipuit-o brunetă și tunsă scurt, cu toate că sunt destule pasajele în care Ayn Rand vorbește despre părul ei bălai și lung până la umeri. Singurul actor care mi s-a părut că se potrivește întru totul imaginii pe care mi-am făcut-o despre el e Raymond Massey, interpretul lui Gail Winand. În rest, filmul ciuntește grav din geniul cărții, iar eu ca fan declarat al ei am fost dezamăgită. Mi-ar plăcea să-i dea cuiva prin cap să o reecranizeze sub formă de miniserie, cred că ar ieși ceva mult mai bun decât filmul din 1949.

Le hérisson (2009) – 4****

Ecranizarea romanului Eleganța ariciului nu putea fi decât franțuzească. Dacă era americană sau englezească n-ar fi fost deloc autentică. Cu toate astea, tipic cinematografiei franceze și filmelor de artă, acestei ecranizări îi lipsește muzica. Prea multă liniște, prea multe pauze, prea multă tăcere. Nu-mi place liniștea în filme. Mă plictisește și n-am chef să completez spațiile goale. Josiane Balasko e o foarte potrivită Mme Michel, în schimb pe Paloma mi-am închipuit-o altfel. Și pe Kakuro Ozu, deși mi-a plăcut actorul ales. N-am nimic de comentat, de imputat, de laudat, filmul e o ecranizare bună ce respectă cartea, dar probabil ar fi plictisitor tare fără lectură în prealabil.

Water for Elephants (2011) – 5*****

O fi pentru că ecranizarea asta are un iz hollywoodian, o fi pentru că e filmat într-o manieră cu care-s obișnuită, o fi pentru că e chiar foarte bine realizat, nu știu care-i adevăratul motiv, dar chiar e cel mai bun dintre toate pe care le-am văzut în calupul ăsta. Am aflat de carte abia după ce-am văzut posterul filmului, dar știam că o să vreau să o citesc, așa că m-am abținut din 2011 până acum. Pattinson e OK în rolul lui Jacob Jankowski, Christoph Waltz a fost o surpriză și mi-am imaginat un altfel de August – dar Waltz e perfect în orice rol joacă, totuși parcă aș vrea să-l văd în mai multe roluri pozitive – dar Reese Whiterspoon a fost prea soft și umană față de cum mi-am închipuit-o eu pe Marlena, adică ușor mai superficială și cam fără personalitate. Bun de văzut într-o seară de luni.

Noruwei no mori (2010) – 0*

Ecranizarea Pădurii norvegiene, la fel ca și cea a Eleganței ariciului, mi se pare normal să aparțină țării de baștină a scriitorului. În cazul ăsta, Japonia. Nu mă pot lăuda că am văzut filme japoneze așa că eram curioasă cel puțin de filmul ăsta, dacă altele nu-mi stârnesc interesul. Doar că mi l-am pierdut după 20-30 de minute în care m-am plictisit teribil. Liniște, muuuuultă liiiiiniște, de am zis că adorm. Peste unele chestii se trecea în câteva secunde și altele durau prea mult. Plus că subtitrarea mea era nesincronizată și mă enervase și asta. Am abandonat și m-am uitat în schimb la o emisiune de pe Digi Life.

A cincea ecranizare ar fi fost Le scaphandre et le papillon, dar cum v-am zis, m-am grăbit să scriu despre filme.