Odiseea alăptării și primele zile acasă

Și a venit ziua în care am adus-o pe Ada acasă. Obosită și fizic – de la antibiotice și dormit cu întreruperi – și psihic – de la toată întâmplarea cu salmonella, m-am întors la o casă plină ochi de haine de bebeluș. Unele spălate și necălcate, altele încă pe uscător, altele prin vreo zece plase răsfirate prin casă. Plus dezordinea adunată în 5 zile în lipsa mea. Așa că marți și miercuri… noroc că Ada s-a milostivit de noi și-a dormit într-una, am făcut curățenie împreună cu Sotzu sau singură când el era plecat cu treburi.

Apropos de treburi… atât de tare m-au frustrat toate drumurile care trebuiau făcute pentru a rezolva birocrația! Ba du-te la job să iei o adeverință, ba du-te cu ea la spital pentru concediu medical, ba du-te cu el la medicul de familie să-l vizeze, ba du-te iar la firmă să-l lași la șef. Apoi… cu înregistrarea copilului la evidența populației. Dă declarație că ești de acord ca pe copil să-l cheme doar ca pe tată, nu ca pe tine. Apoi așteaptă un weekend întreg ca să primești de la spital certificatul constatator să te poți duce să depui actele. Când ai terminat cu asta, ocupă-te de asigurarea privată care urma să-ti dea banii înapoi. Mută hârtiile de la agent la mine la semnat, du-le iar la agent, ups, lipsește o semnătură, iar la mine, iar la agent. Apoi du-te cu copilul la medicul pediatru să-l inspecteze și să-l ia în evidență. Nu uita actele acasă! E drept că 98% din toate drumurile astea le-a făcut Sotzu, eu doar m-am stresat în locul lui cu planificarea. Tot acestor drumuri s-au mai adăugat și altele pentru cumpărături. Ba ne trebuie nu știu ce cremă, ba trebuie să mai cumpărăm cosmetice pentru bebe, ba să treacă pe la un prieten să ne dea o cremă pentru operația mea… vă spun, am înnebunit cu atâtea drumuri și eu nici măcar n-am părăsit casa.

Eu am rămas să adun hainele, să le sortez, să le pun pe mărimi, feluri, sezoane, să spăl ce mai e de spălat, să fac curat în baie, să mătur, să spăl pe jos, să strâng tot ce nu-i la locul lui. Printre toate astea, am uitat să mănânc, lucru deloc indicat în cazul stomacului meu din nou deranjat. Să mai zic că în prima noapte am dormit ca pe ghimpi, cu fata între noi, atenți la fiecare respirație a ei? Ce mai, a doua zi acasă, aia cu curățenia, eram zombie, îmi venea să vomit de oboseală, mă durea stomacul, mă durea operația puțin și aveam nevoie de toată energia pentru a mă concentra la ce vorbea Sotzul sau consultantul în alăptare pe care l-am chemat în ajutor.

Două zile am ținut-o așa, lipsită de somn și teleghidată prin casă.

Odiseea alăptării a început în momentul în care am ajuns acasă. Nu puteam pune fata la sân pentru că eram încă sub influența unuia dintre antibioticele care mă împiedica să alăptez. Așa că după ce-am fost să-mi administreze antibioticul la spital, am trecut și pe la neonatologie și le-am rugat pe asistente și pe neonatoloagă să mă ajute să mă mulg pentru că mă dureau sânii de crăpam. Și odată cu ei și uterul, care evident apăsa pe operație, deci mă scăldam într-o durere destul de mare. Și-mi era somn, să nu uităm. Doamnele de acolo m-au ajutat, au scos din sânii mei vreo 30ml de lapte și m-am dus acasă fericită că mi s-au desfundat canalele și că o pot alăpta pe Ada chiar de a doua zi, când trecea efectul primului antibiotic. Numai că socoata de la spital nu se potrivește cu cea a Adei. Am încercat s-o atașez, nici poveste. N-am mai stat pe gânduri și-am sunat consultantul în alăptare pe care mi l-au recomandat de la spital. A venit chiar marți, a doua zi după ce-am ieșit din spital. 3 ore ne-am chinuit toate 3 s-o hrănim pe Ada de la sânii mei și n-am reușit. Am încercat stând culcată, stând în fund cu ea lipită de mine, cu ea la subraț, stând pe spate și Ada peste mine. Nimic. Când simțea sânul apropiindu-se de gura ei, începea să urle. Atât de tare că îi tremura bărbia. Mie îmi venea să plâng și mai tare. O dată pentru că-mi era milă de ea și de cât o chinuim, a doua oară pentru că îmi era somn și eram cu moralul la pământ. N-am reușit, dar ne-a recomandat să încercăm cu mameloane de silicon și cu SNS (sistem de nutriție suplimentară). Cu mameloanele de silicon mergea cât de cât, dar nu așa cum trebuia. Ada, fiind prea mică și fără putere, dar mai ales învățată deja cu biberonul din care curgea laptele fără ca ea să depună mare efort, nu avea nici un chef să se chinuie cu sânul meu. Și la fiecare masă mă simțeam ca un Inchizitor și ea ca victima mea de pe masa de tortură. Îmi era groază de fiecare trezit noaptea (apropos, se trezește doar de două ori, la 3 și la 6), de fiecare masă de peste zi.

Pentru că mă încăpățânasem să o alăptez exclusiv, i-am redus destul de mult porția de lapte praf. Primul consultant pe care l-am chemat a trebuit să plece o săptămână la Pitești, așa că am cam rămas în pom. O prietenă a venit să mă ajute, să-mi arate cum a funcționat la ea și să încerc și așa că poate merge și la mine. Nu mergea. Tot ea mi-a dat niște numere de telefon și am chemat un alt consultant care a venit tot în ziua aia. Am reușit să facem progrese cu mameloanele de silicon, însă sânul gol nici pomeneală să-l bage în gură. Crize de plâns care se soldau cu sughițuri și cu vecini disperați.

Ca s-o dezvățăm de biberon, pediatra ne-a recomandat să îi dăm laptele praf cu seringa. Am făcut și așa, evident chinuind copilul și mai mult. Dar în încăpătânarea noastră și-n hotărârea de a hrăni fata exclusiv la sân, am pierdut din vedere faptul că Ada nu era alimentată corespunzător și nu creștea în greutate, decât foarte puțin. Când ne-am dus cu ea la vaccin, pediatra m-a luat în primire că de ce e fata atât de mică încă și ce fac greșit de n-a mai pus pe ea. I-am povestit că aș vrea s-o alăptez la sân și că i-am redus porția de lapte praf și că nu i-am dat niciodată mai mult de 60ml odată, ba câteodată chiar 30 pentru că adormea. Și că, cu o zi înainte am stat toată ziua cu ea la sân. Ba sugea 5 minute și adormea, ba se trezea și îi era iar foame, iar o puneam, stătea 10-15 minute și adormea iar, dar niciodată nu părea sătulă. „NU! nu așa se face.” Pe deasupra, nu făcuse caca de 3 zile. „V-ați gândit că poate nu are ce caca să facă?” – m-am albit când mi-a pus întrebarea asta și m-am învinovățit că m-am înverșunat așa cu alăptarea. Nu mă așteptam să întâmpinăm problema asta așa. Mă așteptam să n-am lapte sau să-mi fie mai greu să alăptez, dar în nici un caz că Ada va refuza să mănânce de la sânul meu.

Când am ajuns acasă, ne-am dus și la pediatra ei, i-am povestit ce am vorbit cu cealaltă la spital și am primit o a doua părere identică: „Hrăniți copilul, nu vă încăpățânați. Nu renunțați la sân dacă aveți lapte, dar suplimentați cu lapte praf întocmai cum scrie pe cutie.” M-am dus acasă învinuindu-mă și în același timp simțindu-mă cumva eliberată. Nu mai trebuia să-mi chinui copilul și nici să mă pregătesc cu groază să o hrănesc. Am ajuns acasă, i-am făcut o doză de 90ml de lapte praf, am hrănit-o și imediat după, fata mea a făcut și caca. Să nu mai zic că n-a urlat nici o secundă, nu s-a stresat, ba chiar a adormit satisfăcută.

Nu sunt mamă eroină, nici nu vreau să fiu, dar vreau ce-i mai bun pentru copilul meu. Știu că laptele de mamă e cel mai bun, dar dacă prețul pe care trebuie să-l plătim e atâta stres si atâta circ înainte, mulțumesc, nu. De ieri primește mesele așa cum scrie pe cutia de lapte praf, e liniștită, doarme, nu mai plânge până îi ies ochii din cap și până răgușeste și, în plus, acceptă sânul fără mamelonul de silicon.  Înainte de fiecare masă, o pun la sân, suge cam 15 minute de la unul singur, adoarme, o trezesc și îi dau sticla. Și amândouă suntem fericite.

La toate neplăcerile și vinovăției s-a mai adăugat și puțină depresie. Sau o formă mai ușoară de depresie, că-mi era frică de-una post-partum. Înainte să nasc, Sotzu se stresa tare mult cu ideea asta, că dacă fac, oare cum o să procedeze cu mine. Am încercat să-l liniștesc că n-am cum să fac, pentru că nu-s programată genetic să fac depresie. N-am constituția mentală să mă „depresionez” în halul ăla încât să-mi resping copilul sau să mi se scufunde corăbiile. Am aflat că nu-s chiar atât de stabilă psihic cum credeam eu. N-am făcut  depresie în adevăratul sens al cuvântului, dar am fost aproape. Am avut un factor de stres despre care nu vreau să vorbesc pe blog, dar pe care l-am depășit cu ajutorul unei prietene care mi-a vorbit din inima bitchiness-ului ei și care mi-a spus niște chestii la care nu mă gândisem până atunci. Și vorbele ei m-au pus pe picioare, mi-au dat putere, m-au făcut să văd lucrurile altfel. Și mi-am revenit înainte să continui și cu a treia zi de stres psihic și plâns din te miri ce. Am plâns timp de două zile și dacă a fost vreun moment în care am avut o nevoie acută de părinții mei, acesta a fost. Pe cineva în colțul meu, de partea mea, alături de mine. Să lupte pentru mine, să vorbească pentru mine, să mă apere. Nu i-am avut, dar am avut-o pe prietena mea care mi-a deschis ochii și căreia îi mulțumesc că m-a întărit. Și-acum sunt ZEN, fericită, departe de depresie. A durat doar câteva zile și-a fost cumplit. Simțeam cum mă scufund și nu vedeam nici o scăpare.

Sunt bine. Suntem bine acum. Aștept să treacă nenorocita asta de caniculă să pot ieși la plimbare cu Ada, să ne bucurăm de natură, de viață, de timpul nostru liber împreună.