Nașterea la spitalul Premiere, experiența mea

Posted by On 11.08.2015 21 Comments

Una dintre cele mai frecvente întrebări care mi s-au pus când eram gravidă (pe lângă: „Ce ai?” și „Cum naști”) a fost „Unde naști”. Când am răspuns „La President” (fosta denumire a Spitalului Premiere) cel puțin 3 persoane mi-au spus cam același lucru pe un ton cam superior: „Dar știi că dacă se întâmplă ceva cu tine sau cu bebe, tot la Odobescu sau Bega ajungi, nu?” sau „Vaaaai, câte chestii nasoale am auzit despre ei…” Părerea mea e că reacțiile astea se bazează pe principiul strugurilor acri, nu pe experiența personală. Doar din auzite. E drept că am citit și-am auzit și eu despre neplăceri cauzate de cadrele medicale, dar urmează să vă povestesc despre experiența mea și încă dinainte să o citiți, vă spun că am fost 100% mulțumită de tot.

Vă povesteam în postul precedent cum am fost luată în primire de un medic imediat cum am ajuns la spital. Am fost îmbrăcată într-o cămașă cam ca alea din filme, cu deschizătură la spate, mi s-a făcut controlul ginecologic, testul preanestezic, EKG-ul și i s-au verificat și Adei bătăile inimii (îmi scapă acum numele acestui test), s-au întocmit actele și m-au întrebat cum vreau să nasc. Le-am spus că prin cezariană și m-au întrebat dacă sunt sigură, dacă nu vreau să mai aștept și să nasc natural, dacă sunt hotărâtă etc. Le-am spus că sunt și că vreau cezariană, singurul meu regret fiind acela că doctorița mea era în concediu și nu venea decât peste 3 zile, iar Ada nu mai stătea atâta timp în burtă.

Până am primit analizele, am stat într-o rezervă unde am fost vizitată de dna doctor care urma să mă opereze, medic în grija căruia m-a lăsat doctorița mea, medicul anestezist și vreo 3 asistente. Absolut toți acești oameni au incercat discret să mă convingă să nasc natural. Accentuez acest fapt pentru că se spune că la Premiere, cezarienele curg pe bandă rulantă și că toți incearcă sa te facă să naști „artificial”, chiar dacă n-ai motive. Nu zic că n-o fi fost așa la un moment dat, cert e că nu mai este. Premiere este pro nașterea naturală, cel puțin din ce-am văzut eu.

Apoi, când m-au dus în sala de operații, medicii și asistentele s-au prezentat, mi-au spus ce urmează să-mi facă, mi-au mai pus o dată întrebările care mi s-au pus la primul consult când am ajuns la spital și s-au apucat să-mi introducă un cateter în șira spinării, pentru peridurală. Am mai avut anestezie locală, în coloană, și stiam că nu-i deloc plăcut. Diferența e că prima dată a fost anestezie rahidiană (de-aia de nu mai ai voie să îți miști capul 6 ore) și a fost făcută cu un ac și atât. Peridurala a fost cu cateter pentru a se putea suplimenta anestezic și pentru a mi se administra calmante după. Să stai nemișcat în timp ce cineva îți introduce un ac și alte corpuri străine în coloană nu-i deloc plăcut, e un pic dureros, dar și înfricoșător. Una dintre asistente m-a ținut în brațe – am stat literalmente cu fruntea pe umărul ei și-am ținut-o de talie, chiar am și strâns-o de durere. Aceeași asistentă m-a ținut de mână pe durata întregii intervenții și mi-a spus că totul e bine, că imediat e gata și că o să mă pot bucura de fetița mea. După ce mi s-a făcut anestezie, m-au întins pe masă, răstignită, procedură pe care o cunoșteam deja. Pe o mână perfuzia, pe cealaltă tensiometrul. Legată de ambele pentru a nu mă mișca. Vederea mi-a fost blocată de un paravan foarte aproape de față, că nu vedeam nici măcar capetele oamenilor care erau în jurul meu. Păcat, mie mi-ar fi plăcut să văd tot, mai ales ieșirea Adei.

Am simțit că se lucrează pe mine, am simțit chiar și o pișcătură, nu știu de la ce, dar durere n-am simțit decât când m-au apăsat în coșul pieptului să o expulzeze pe Ada. La un moment dat am început să am frisoane și mă rugam să se termine totul cât mai repede. Nu neapărat de nerăbdarea de a o vedea pe ea, ci pentru că oricât de curajoasă-s eu la intervenții chirurgicale, frică tot îmi e.  Cum ziceam și anterior, mie mi s-a părut că a durat foarte puțin, dar împreună cu anestezia s-a adunat o oră. Nu-mi mai aduc aminte momentul în care am fost dusă de acolo, dar îmi amintesc că am trecut pe lângă Sotz, alb la față și super îngrijorat, îmi amintesc de lift și de parcarea în patul meu. Nici o durere, nici o amorțeală, doar o tremurătură continuă. În viața mea n-am tremurat atât de necontrolat cum mi s-a întâmplat după operația asta. Nu știu dacă de la anestezie, dacă de la mai mulți factori, ideea e că nu putea vorbi și nici ține telefonul în mână să răspund la mesaje. Ciudat e că nu-mi era frig, dar tremuram ca și când sufeream de hipotermie. Când a venit asistenta să mă vadă, am rugat-o să-mi dea ceva că mă enerva tremuratul ăla. În 2 minute era din nou la mine cu antidotul, iar eu am scăpat de tremurat în alte câteva minute. După care m-au apucat mâncărimile pe piept și pe mâini. Asta era un efect pe care-l mai experimentasem și după colecistectomie, dar tot enervant. Pentru ăsta n-avea nimeni ce să-mi facă. Apoi m-a apucat somnul. Bine, eram și nedormită și obosită. Atât eu cât și colega mea de cameră ne chinuiam să dormim puțin, dar nu prea aveai cum când o dată pe oră intra câte o asistentă ba să verifice sondele, ba perfuziile, ba să ne ia tensiunea, ba să ne facă un calmant, ba să ne ia temperatura. Erau atât de grijulii că nicicare dintre noi nu eram obișnuite cu atenția asta, date fiind condițiile din spitalele de stat când aștepți și 2-3 ore după o asistentă cu un calmant.

La ceva timp după ce am ajuns în cameră au venit și copiii: Ada și Mario. În sfârșit o puteam vedea în toată splendoarea-i, o puteam analiza și admira în voie. Mi-au pus-o în brațe, i-am făcut poze și l-am îmbiat pe noul tătic să-și ia fetița în brațe. Multe emoții am citit pe fața lui, dar n-am reușit să-i pătrund în suflet. Nu știu ce se petrecea înăutrul lui, nici nu mi-a zis, dar m-am bucurat să văd cu ochii mei imaginea la care am visat toată sarcina: pe el cu ea în brațe.

Spre seară am făcut febră. 38 cu ceva. M-au întrebat de alte simptome, le-am spus că n-am, mi-au făcut un paracetamol intravenos, mi-a scăzut febra și eram ca nouă. Bine, cu durerile de rigoare. Noaptea a trecut destul de greu pentru că mă durea operația și nu puteam dormi decât pe spate. Îmi dorisem în ultimele luni de sarcină să pot dormi din nou pe spate, dar… ai grijă ce-ți dorești. Plus că ne lăsaseră un bec aprins deasupra capului meu pentru a ne verifica în timpul nopții, deci nu m-am odihnit prea bine.

A doua zi ne-au scos sondele și ne-au ajutat să ne ridicăm din pat. Am simțit din plin senzația aia că ți se plimbă toate organele prin burtă, dar ce era mai rău e că toate organele astea apăsau pe operație. Mi-au pus centură pentru a le ține la un loc, dar durea și strânsoarea. Ah, uitasem să spun că spre dimineață am făcut iarăși febră și deja începeam să mă îngrijorez. A venit la mine medicul de gardă să-mi mai pună întrebări și i-am spus că noutatea era că „am fost afară”. A venit și medicul care m-a operat, i-am spus și dânsei despre o durere undeva în partea dreaptă, deasupra de operație, și de febră. Alte întrebări, alte perfuzii.

A treia zi, scaunele s-au înmulțit atât de mult încât i-au confuzat pe toți cei 4 medici care mă văzuseră. Mi-au luat sânge pentru analize, mi-au făcut eco, dar nimeni nu știa care-i diagnosticul clar pentru combinația febra și diaree, iar faptul că nu mai am apendice îi băga și mai mult în ceață. Mi s-a prescris un tratament, din păcate nu cu medicamente tradiționale, ci homeopate, pentru a mă proteja pentru că oricum eram cu imunitatea scăzută după operație.

Deși tratamentul și abordarea mi s-au părut greșite, trebuie să vă vorbesc despre grija dnei doctor Ciupa, care a venit la mine de două ori într-o sâmbătă, mi-a scris mesaje și m-a sunat chiar și la ora 12 noaptea să mă întrebe cum mă simt și să-mi aducă aminte să nu uit să-mi iau picăturile. Și a venit și duminică dimineața la ora 8 și ceva, din timpul ei liber pentru a vedea cum mă simt și cum decurg lucrurile. Tot respectul pentru grijă și atenție. Duminică, însă, s-a întors și dna. dr. Todoruț din concediu și a trecut pe la mine. În tot timpul de când am început distracția, mi-a scris și dânsa și m-a sunat să vadă cum mă simt și cum evoluează starea mea. Când a venit la spital mi-a schimbat medicația, n-am mai făcut febră și scaunele s-au rărit. A recomandat un nou set de analize, inclusiv o coprocultură, să vedem ce-și bate joc de mine. Apropos, că era să uit. La spitalul Premiere, meniul se alege cu o zi înainte. Deși apucasem să comand, încă de sâmbătă am fost trecută pe mâncare de regim. Nimic de comentat, totul a fost de vis în comparație cu mâncarea pe care o primești de la stat. Chiar și mâncarea de regim, fără gust.

Încă nu era sigur dacă luni urma să plec acasă, dar pentru că nu mai făcusem febră, iar scaunele se răriseră semnificativ, m-au lăsat totuși să plec. O zi în plus ar fi costat încă 300 de lei, bani pe care, dacă mă întrebați pe mine, nu eu ar fi trebuit să-i plătesc, având în vedere că s-au pierdut aproape două zile cu un tratament greșit. Dar asta nu e vina spitalului, nici măcar a dnei dr. Ciupa. Toți au încercat să facă în așa fel încât să mă protejeze cât mai mult. S-a dovedit că am contactat o Salmonella de pe undeva, probabil chiar în timpul sarcinii și ea să fi fost cea care a declanșat travaliul. Și eu care dădeam vina pe fată că mi-a stricat planurile…

Dat fiind că tratamentul meu includea două antibiotice, dintre care unul nu se potrivea cu alaptarea, n-am alaptat-o pe Ada. Oricum nu aș fi putut pentru că laptele mi-a venit abia în ziua a 5-a, chiar înainte să plec acasă. Încă o vină ce i se atribuie spitalului Premiere este faptul că nu încurajează alăptarea. Nu știu cum a fost înainte, am auzit că destul de rău la capitolul ăsta – am prietene care îmi confirmă că cereau copilul să-l alăpteze și acesta era hrănit cu lapte praf. Acum, lucrurile nu mai stau așa. În urma reclamațiilor (știu din auzite, nu pe verificate), spitalul a angajat un consultant în alăptare, iar copiii sunt aduși flămânzi la mame în saloane. Dacă mamele n-au lapte sau nu pot alăpta, pot cere o sticluță de lapte praf și sunt lăsate să îi alăpteze ele. Chiar și să schimbe bebelușii de scutece, după ce li se arată cum. Deci și problema alăptării a fost rezolvată.

În rest, am doar cuvinte de laudă. M-am dus la spital doar cu periuța și pasta de dinți, centura post-operație (deși am primit una și de la ei), Kindle-ul și încărcătorul de la telefon. Ăsta mi-a fost tot bagajul. Bine, a treia zi, mi-a adus Sotzu o cămașă de noapte pentru că ce primeam de la ei aveau găuri în dreptul sânilor pentru o alăptare mai ușoară, dar pe mine mă deranjau. Și când li s-au terminat cămășile normale, am cerut una de acasă. Am avut de toate la discreție: apă de băut, tampoane pentru lohii, chiloți de unică folosință, săpun cu betadină, gel de duș… cum ziceam: orice are nevoie o proaspătă lăuză.

Așadar, experiența mea cu spitalul Premiere a fost una excelentă, mai ales că n-am fost doar o proaspătă mamă și lăuză, ci pacientă cu acte în regulă.

Totuși, trebuie să adaug acestui articol și un minus, care s-a întâmplat chiar azi. Am fost cu Ada la vaccin și pentru că la ieșirea din spital nu au putut să îi pună cerceii pe motiv că unul era stricat (nu era, dar nu se pricepea asistenta să-l închidă), i-am luat azi cu noi să îi rugăm să i-i pună Adei. Răspunsul pe care l-am primit: „Aaaa, păi trebuie să vă faceți programare. Și vă și costă 50 de lei.” La care Sotzu s-a cam supărat și a întrebat de ce acuma costă și la ieșirea din spital nu. Pentru că nu mai suntem paciente și pentru că-s servicii separate. După care le-am spus că nu mai contează, o să mergem la pediatră să ne facă. Puii mei, nu plătim 50 de lei pe găuri în urechi. Nici la bijuterie nu costă atât. După care ne-a luat cerceii, s-a întors cu ea în cabinet și i-a făcut găuri. Deci se putea și fără programare și fără bani. Păcat de acest ultim episod, dar cum spuneam, eu am fost mulțumită de tot ce mi-a oferit spitalul Premiere.

Articole asemănatoare

TOPICS