În rând cu lumea

În fiecare an îmi propun să nu îngroș rândurile celor care se plâng de cald sau de frig. Să nu mă plâng pe blog, that is, că verbal, nu trec 5 minute fără ca cineva să mă audă lamentându-mă cât de cald îmi e și cât urăsc căldura. Anul ăsta mă abat de la regulă pentru că efectiv nu mai pot cu canicula asta. Mi se usucă creierul, simt cum mă sugrumă soarele de gât, că rămân fără aer cum trec de ușa blocului.

O fi sarcina, deși nu aș da vina pe ea exclusiv, că pățesc asta în fiecare an. Acum însă sunt atât de umflată că mă sperie fața mea dimineața în oglindă. Glezne am uitat că am avut vreodată, iar degetele de la mâini deja seamănă cu niște polonezi, că nivelul de crenvurști l-au depășit demult. Să nu mai zic că mă dor și încheieturile, iar aplecările se lasă cu 5 minute de gâfâială după.

Nu, nu-i fain să fii gravidă vara, pe călduri de peste 35 de grade. Îmi taie tot cheful de viață și eu chiar aș avea chef de viață și lucruri de făcut, chiar și cu burta la gură. Dar așa, zilele astea, mă mut din pat sub duș și de sub duș înapoi în pat. Ies cu Ricky afară și după jumătate de tură de bloc, nu știu dacă mai apuc să intru înapoi în casă, atât de sfârșită sunt.

Și pe deasupra, mai și sufăr ca un câine că nu mă duc nicăieri în vacanță, nu-mi bag picioarele în nici un lac, mare sau ocean. Sau măcar râu. Sau piscină… Stau în casă, cu geamurile larg deschise sau cu ele închise și aerul condiționat pornit. Nici el nu mai face față.

Da, mă plâng de căldură pentru că sunt mai prietenă cu frigul decât cu ea. Și tot ce-i peste 30 de grade e insuportabil pentru mine.