Să curgă apă din perete!

Am o casă la sat și am tot scris în treacăt despre ea. N-am dat detalii, n-am pus poze cu ea, dar am ridicat-o în slăvi și-am vorbit de zilele petrecute acolo doar în termenii cei mai frumoși. Probabil vă închipuiți că-i nu știu ce vilă. Și mie îmi vine să râd la gândul ăsta de două ori: o dată că nici într-o mie de ani nu aș vrea să am o vilă în locul ei, a două oară că nu se apropie de o vilă nici într-altă mie de ani. E o casă cu 3 camere, din care una a fost transformată într-o bucătărie destul de mare, iar cămara în baie. E făcută din lut și se ține bine de aproape 100 de ani.

Ca să înțelegeți ce-i cu titlul, să ne întoarcem cu o frază mai înainte, când spuneam că am baie acolo. Iar îmi vine să râd, dar de data asta nu pentru că termenul e departe de adevăr, ci de ciudă. Da, am baie cu de toate: vană, chiuvetă, toaletă, chiar și mașină de spalăt. Și hidrofor, și cazan de încălzit apa – să nu uităm totuși că vorbim despre o casă într-un sat uitat de lume, chiar în the middle of fucking nowhere. După satul ăsta nu mai e nimic, iar ca să ajungi la el, faci 5 km în 30 de minute, pe un drum de țară de-i plângi mașinii de  milă. Dar e atât de frumos acolo!

Bun, și baia mea complet utilată e nefolosibilă de vreo 3 (4?) ani de zile de când am uitat să golesc cazanul de apă, a înghețat peste iarnă și s-a crăpat. Plus că nu mai am nici sursă de apă, că vecina din fântâna căreia luam până acuma are și ea nevoie și mi-a transmis mai voalat și foarte diplomat că e cazul să-mi rezolv treaba cu o sursă proprie de apă. Ceea ce nu s-a întâmplat nici în zi de azi, pentru că e o problemă destul de complicată asta cu trasul apei în casă. Și pentru că-i așa complicată nici nu intru în detalii. Să zicem doar că trebuie să-mi forez un puț lângă casă, ca să am sursă de apă în baie. Și asta-i complicat, că eu fiind la Timișoara și casa în județul Arad, e mai greu să găsesc pe cineva care nu m-ar taxa foarte mult peste prețul unui forat. În fine, nu vă plictisesc cu detalii, se va rezolva la un moment dat.

Weekendul ăsta am fost acolo, mai mult de nevoie decât de plăcere, dar ca întotdeauna, mă bucur să merg. Problema cea mai mare, în afară de drumul oribil până acolo, e faptul că nu curge apă din perete, de la un robinet. Adică nu pot spăla vasele decât în lighean, cu o mie de găleți în jurul meu ca să clătesc farfuriile bine. Nu pot face duș, decât clasicul spălat la lighean și credeți-mă că după o zi de muncă prin curte, numai nespălată n-aș vrea să mă culc. Atunci pune-te și scoate apă din fântâna din capătul curții, încălzește-o pe aragaz și spală-te în văniță de copii. Distractiv foc. Numai dacă o faci din când în când, nu de fiecare dată. Și-mi aduc aminte cu nostalgie de zilele în care spălam vasele la chiuvetă și făceam duș, un duș propriu-zis, în baia pe care o dețin. Dar alea erau zilele în care părinții mei trăiau, în care tatăl meu era instalator și mama mea cea care spăla vasele.

Așa că, pentru a rezolva problema provizoriu, cel puțin cea a spălatului vaselor, îmi voi cumpăra o pompă de apă (de care am mai avut, dar s-a stricat) pentru a nu mai fi nevoie să folosesc un lighean pentru a spăla vasele cu detergent și vreo 3 găleți pentru a le clăti. Cu dușul n-o să se rezolve chiar așa ușor, dar sunt dispusă să mai fac niște sacrificii până la primăvara când chiar n-o să mai amân.

Și cam asta-i una dintre frustrările adunate în weekendul ăsta, că nici nu vreau să pomenesc de căldura infernală pe care n-o suport sau despre lentoarea cu care se lucrează într-o primărie comunală. Că fac ca toți dracii și n-are rost.