De 8 ani scriu aproape zilnic

La articolul anterior, Loredana mă întreba următorul lucru:

Te gândești că vei continua să scrii pe blog multă vreme de acum înainte? Că ți se întâmplă să n-ai chef, inspirație & co, e una… dar să renunți de tot, îți trece prin cap?

I-am răspuns așa:

Nu mă gândesc la nimic ce ține de viitorul blogului. Deocamdată e parte din mine, una la care nu renunț. Deci deocamdată nu-mi trece prin cap să renunț, dar cine știe ce aduce viitorul.

Aș putea adăuga și că-s cumva dependentă de el, la modul că îmi lipsește exercițiul ăsta, comunicarea asta cu oamenii, comentariile, în special, și tot feedback-ul de la voi în zilele în care nu scriu. Adică îmi e OK să-l las de izbeliște câteva zile – când sunt în vacanță sau când am alte priorități, dar știu că la întoarcere e aici, că așteaptă și el și, îndrăznesc să sper, și o mână de oameni curioși de ce mai fac. Uneori nu scriu pentru alții, scriu pentru mine, pentru că vreau să mă înțeleg mai bine și să mă adun când simt că mă descompun. Alteori scriu cu gândul la copiii mei, care din cele scrise mă vor putea cunoaște mai bine, poate așa cum eu nu voi putea să le arăt că sunt. Unora li se pare că mă expun prea mult, altora că nu am nici un secret. Am mai spus-o și-o să o spun la nesfârșit: nu scriu nimic pe blog din ce nu vreau să se știe despre mine. Scriu mereu lucruri pe care nu mi-e jenă/rușine/teamă să le vorbesc cu necunoscuții. N-am senzația că oamenii știu prea multe despre mine, că îmi cunosc viața în cele mai mici detalii. Oamenii știu despre mine exact atât cât le permit eu să știe.

În fine, mă iau cu declarații și mărturisiri, uitând că de fapt azi ne bucurăm. Sărbătorim blogul și mai notăm niște statistici, niște numere.

Spre deosebire de anul trecut, nu mă mai confrunt cu sila de a scrie, cu inspirația care e dusă cu pluta, cu lipsa de chef. Nu știu ce s-a schimbat, că datele problemei sunt aceleași. Mi-oi fi regăsit plăcerea și mă bucur.  Iar statisticile arată așa:

– cred că cea mai mare realizare din ultimul an e numărul mai mare de recenzii de cărți și toate mailurile pe care le primesc în legătură cu lecturile mele. Mă bucură enorm când cineva îmi cere o carte despre care am scris, recomandări sau pur și simplu când îmi spune că-i plac recenziile mele. Jubilez. Apropos de asta, recenziile sunt articolele care îmi aduc cel mai mare trafic din Google și-s mândră nevoie mare de realizarea asta.

– am scris o serie de articole inspirate din discuțiile de pe grupul de bloggerițe: Pe cine punem în blogroll?, Da’ cu tag-urile cum stați?, Cât de lizibil îți e blogul?, Mă enervează blogurile cu o singură trăsătură, După ce reguli de publicare funcționează blogul tău?

– am vorbit despre 4 dintre motivele pentru care refuz campanii pe blog (între timp au mai fost și altele, dar nu le-am mai notat pe blog)

– am fost din nou blogger oficial PLAI

– după o lungă absență din presa locală, blogul a apărut în revista Altfel, iar articolele mele despre nuntă au fost preluate în Beau Monde – Miresici

– ce n-am scris pe blog, dar ce s-a întâmplat în spatele emailurilor trimise e faptul că am fost invitată la două interviuri pentru niște joburi datorită activității de pe blog. Fiind gravidă, n-avea rost să pierd vremea oamenilor.

– m-am răzvrătit împotriva celor de la elefant.ro, poate ușor gratuit, pentru că puteam să le scriu un mail privat, însă am cautat răspunsuri în alte părți decât la ei. Am aflat ce mă interesa.

Și cam atâta.

În încheiere, împrumut o idee de la Bogdana. În loc de urări, mi-ar plăcea mult de tot să-mi spuneți cum ați dat peste blogul meu, când s-a întâmplat și ce va făcut să reveniți. Nu, nu pescuiesc complimente, doar că mi-ar plăcea să știu ce fac bine.