Cât timp mai am?

Mă gândesc de mult timp să scriu articolul ăsta, dar am tot amânat din diverse motive. Cel mai important dintre ele e că vreau să țin pesimismul la distanță. Dar ieri am avut o discuție mai aprinsă cu niște prietene care m-au supărat puțin. Ne-am împăcat până la urmă, dar vreau să pun în scris una dintre fricile care mă bântuie câteodată. Și mai ales să le fac lor și altora cât se poate de clar faptul că dacă mi se spune: „nu te mai gândi la asta”, „esti prea dramatică”, „nu fi pesimistă”, etc… gândurile mele n-or să dispară de la sine, n-or să se dizolve și nici memoria mea n-o să se șteargă subit. Așa că vă rog abțineți-vă de la replici de astea, că stricăm prietenia. Sunt cât se poate de serioasă și mă deranjează din cale afară să fiu tratată ca una care nu gândește sau care e încuiată într-o buclă din care nu poate ieși. Sunt prăpăstioasă pentru că așa mi-e firea, am moștenit-o de la tatăl meu și oricum, în comparație cu el, stau chiar foarte bine cu doza de optimism.

Nu, nu mă trezesc în fiecare dimineață gândidu-mă că o să fac Alzheimer la un moment dat în viață. Nu mă gândesc zilnic că această sabie a lui Damocles atârnă deasupra capului meu și-o să cadă negreșit. Nici că drobul de sare va cădea peste copil. Nu îmi trăiesc viața cu frica de viitor. Nu sunt deprimată și nici depresivă. Nu sunt nici măcar speriată. Nu iau decizii prăpăstioase din cauza asta. Doar că din când în când, faptul că mama și bunica mea au avut boala asta oribilă mă sperie și-mi aduce lacrimi în ochi. Din când în când. Exact cum apar la unele persoane atacurile de panică. Și ținând minte asta, că s-ar putea să fac și eu Alzheimer la un moment dat, mă pregătesc. Sufletește, profesional, personal. Pentru că Alzheimerul, spre deosebire de un cancer, de exemplu, te ține și 10 ani, nu te omoară în câteva luni (a nu se înțelege că aș prefera cancerul). Și-n tot timpul ăsta, boala ta distruge alte vieți, ale celor din jur: soț, copii, prieteni. Și având experiența aparținătorului unui bolnav de Alzheimer, vă spun că nu-i deloc plăcut, dimpotrivă, poți ajunge un monstru (been there too). Deci știu ce înseamnă și nu doresc ca familia mea să treacă cu mine prin ce-am trecut eu cu mama mea. Așa că mă pregătesc cum știu, cum pot.

Mă sperie că nu o să am destul timp cu Ada, că boala s-a declanșat la mama mea la 48 de ani, iar eu am 31. Mă sperie că cercetătorii încă bâjbâie și singura descoperire semnificativă e asta. Mă sperie că încă trăiesc în România și că, mai mult ca sigur, dacă nu plec de aici, n-o să am acces la medicamentația potrivită, la consulturi de specialitate, la o instituție care să preia greul familiei mele dacă sau când va veni vremea. Și astea-s gândurile care apar câteodată, o dată la câteva luni, în nopți de panică, în momente de singurătate. Nu zilnic.

După ce nasc, intenționez să-mi fac un profil genetic sau macar ceva teste care să-mi spună dacă am infama genă. Din câte știu (nu m-am documentat prea bine despre asta) sunt destul de scumpe teste genetice. Însă probabilitatea e destul de ridicată, având în vedere că, așa cum am mai spus, două generații consecutive mi-o pot transmite. Da, mi s-a spus că la fel de bine mă poate călca și mașina mâine, doar că probabilitatea asta e mult mai redusă decât cea a Alzheimerului.

Dacă nu aveți în famile o boală ereditară cu multe, multe șanse să vă omoare, nu vă puteți pune în locul meu, nu aveți dreptul să mă criticați sau să vă apucați să mă consiliați (apropos, n-am nevoie, am un psiholog pentru asta). În schimb, puteți accepta destăinuirea asta, fără să mă imbărbătați. Știu deja tot ce puteți spune. Mi s-a mai spus sau am gândit eu singură, că nu-s baș încuiată.