Vești bune la 22 de săptămâni

Dacă luna trecută am botezat articolul despre întâlnirea cu Ada „Fetița cu picioarele peste cap”, pe ăsta aș fi putut lesne să-l denumesc „Fetița cu fața lipită de placentă”, pentru că 20 de minute cât s-a plimbat doctorița cu sonda pe burta mea, ea nu și-a desprins fața de placentă. Deci nici luna asta n-am putut-o vedea la față și-am plecat de-acolo ușor dezamăgită că speram să primesc un DVD cu mișcările ei și cu chipul la care să mă pot uita până mă plisctisesc, până-l învăț în cele mai mici detalii. Doar că domnișoara n-a binevoit. La fel ca de obicei, poziția ghemuită, adunată de parcă n-ar avea destul loc. O mânuță era sub cap, alta sub ea, după care a scos una dintre ele și și-a pus-o pe față, peste nas, ca să fie treaba treabă și să nu mai vedem nimic.

Dar nu-i nimic, poate luna viitoare. Și dacă nici luna viitoare, poate peste două. Eu îmi păstrez speranța că o să o văd cum arată încă dinainte să ne cunoaștem pe viu. Are 500 și ceva de grame (apropos, eu m-am îngrășat 3kg de la ultima vizită la doctor, ceea ce nu-i prea fain), oase lungi și toate organele sunt cum trebuie. Nu dau detalii pentru că nu le-am înțeles, dar dacă doctorița a spus că totul e bine, OK, perfect, cum trebuie… mie mi-a ajuns. I-am văzut toate organele, funcționează conform planului, inimioara bate cu 153 de bătăi pe minut, Dopplerul zice că nu-s predispusă la hipertensiune după luna a 6-a… deci cam de bine. Singura chestie mai „negativă”, deși doctorița a zis că nu-i deloc cazul să ne facem griji, e că are cordonul în jurul gâtului. Dar având în vedere că e încă mică și că are loc berechet, la următorul control s-ar putea să nu-l mai aibă. Și oricum nu-i dramatic nici dacă-i rămâne așa până aproape de naștere, pentru că mă gândesc tot mai serios să mă supun unei cezariene. Sunt obișnuită cu tăiatul, mă refac repede, se termină fără chin inutil.

Ce nu v-am povestit de data trecută e că am început s-o simt mișcându-se, iar prima oară a fost absolut sublim. La ora 4 dimineața, într-o sâmbătă spre duminică, pe vremea când taică-su înota de zor la un maraton de 24 de ore de înot. Singură fiind acasă, m-am trezit deseori, mai ales să merg la toaletă (sunt mai rău ca un câine care face pipi la fiecare pom). Și stând eu întinsă pe spate, cu o mână pe burtă (doar pentru că nu aveam unde s-o țin mai comod), am simțit o scurtă lovitură dinăuntru. M-am activat instant și-am pândit o a doua mișcare, că poate totuși mi s-a părut. Nu mi s-a părut, că a mai lovit o dată. Iar eu am început să plâng de zici că cine știe ce s-o fi întâmplat. Nu mi se întâmplă prea des de când sunt gravidă, de fapt cred că a fost prima sau a doua oară când am plâns de emoție. Și de fiecare dată când o simt, acum din ce în ce mai des, zâmbesc, iar când n-o simțeam o zi întreagă, mă panicam (deși e absolut normal să nu se miște așa mult la început) și mă rugam de ea să dea un semn. Și dădea. Și eu iar zâmbeam și îmi venea inima la loc.

Un alt gând care-mi aduce lacrimi în ochi e imaginea Sotzului cu ea în brațe. Nu mă emoționează atât de tare nici dorință mea de a o ține la piept, de a o alinta și de a mă juca cu ea cum mă topește gândul că n-o să mă satur să-l văd pe el cu ea. Și merg pe stradă, către casă și îi văd împreună în capul meu și iar lacrimez un pic. Și-atât… nimic altceva nu mă mai emoționează până la lacrimi. Nu-s deloc o epavă hormonală, dimpotrivă, aș putea spune că-s mult mai a dracului ca de obicei.

În rest, sunt bine. Mă mai doare stomacul din când în când, atunci când mănânc prostii, cu migrenele stau bine, în sensul că nu le am. Ah și spatele mă cam chinuie, dar e normal. Iar creșterea burții nu se întâmplă pe nesimțite, că îmi simt ligamentele întinzându-se și uneori am impresia că o să pocnesc, așa întinsă îmi simt pielea. Dar, per total, e foarte OK, nici nu mă așteptam să fie așa ușor. Cel puțin până acum a fost. Mai am jumătate de drum până la marea întâlnire.