Idei de părințenie II

Vă spuneam data trecută că o să-mi fac un obicei din a nota pe propriu-mi blog ideile de părințenie pe care le găsesc la alții și cu care sunt de acord. Sau, nu doar cele cu care sunt de acord, ci și cele care mă inspiră să nu fac așa cum citesc. Nu critic pe nimeni, nu mă duc în casa (a se citi blogul) nimănui să-l trag de urechi sau să-i spun vreo două, pur și simplu voi nota aici ce am învățat din ce-am citit. Și pentru că data trecută am avut o discuție civilizată, voi pune și în articolul de azi, un disclaimer. Pentru că nișa de parenting și blogurile de mame sunt aprig atacate, iar limbajul nu e din cel mai simpatic, pe blogul meu țin foarte mult la o comunicare civilizată și educată. Și vă rog din nou să nu uitați că:

Păreri despre a fi părinte are toată lumea, chiar și cei care nu sunt părinți. Le-am avut și eu înainte să fiu gravidă și continui să le am deși încă n-am născut. E normal, fiecare trece ceea ce citește (articole de specialitate, știri, bloguri) prin filtrul propriei copilării și familii, prin cel al principiilor și ideilor dobândite de-a lungul timpului. Nu trebuie să fiți de acord cu mine, nici cu cele pe care le citez. Nu-mi dați sfaturi, nu-mi spuneți „lasă că o să vezi tu” (da, o să văd și așa cum mi-am mai făcut mea culpa pe blog și cum m-am contrazis singură, n-o să mă sfiesc s-o fac și în cazul ăsta) și altele de genul, pentru că nu deține nimeni un adevăr absolut. Fiecare știe cum e mai bine pentru ea și copilul ei, nu pentru mine și al meu. Povestiți-mi despre experiențele voastre, fără să mi le impuneți, voi ști singură să iau din ele ce am nevoie.

Și-acum să vorbim despre alte idei de părințenie adunate de pe diverse bloguri.

Despre metoda CIO (crying it out, sau pe românește, a lăsa copilul să plângă până se calmează singur) am auzit încă dinainte să știu că îi spune așa. Am auzit-o de la persoane mai în vârstă pentru că așa se proceda înainte. Dar timpurile au evoluat și lumea a devenit mai umană. În articolul ăsta, pe care l-am găsit share-uit pe Facebook, autoarea vorbește despre un alt articol citit în revista Mami. Eu am reținut următorul citat, cu care am empatizat:

Nu știu cum este mai bine, co-sleeping sau dormit separat, dar știu sigur că metoda prin care bebelușul plânge singur în întuneric, departe de persoana pe care o iubește cel mai mult pe lume, nu este o alegere pe care ar trebui să o facem vreodată.

Eu mă trezesc la cea mai mică tresărire a lui Ricky, să nu mai vorbesc că mă apucă durerile de stomac când pare că-l doare ceva. Nu-mi pot închipui că mi-aș putea lăsa copilul să plângă până la extenuare, doar ca să-l învăț eu minte să nu mai plângă. Am mai auzit varianta că e o metodă de șantaj când vede că primește atenție de la mamă. Serios, șantaj la 5-8-13 luni?? Și dacă e șantaj, prefer să mă las șantajată, dar nu vreau să-mi văd copilul suferind. Punct.

Pe blogul Anei Maria Caia, am dat de una dintre cele mai mari stupizenii care mi-au fost date să citesc, pentru că de văzut în viața reală n-am văzut și nici n-am auzit. Cineva i-a spus Anei Maria că:

Cineva (doamnă) chiar mi-a zis “fraieră ești că n-ai avut nicio poftă, eu chiar dacă nu aveam, de drag și tot îl trimiteam la 2 noaptea pe soțul meu să-mi cumpere cutare”.

De ce??? De ce i-ai face asta soțului tău? De ce l-ai trezi în miez de noapte să îți bați joc de el în felul ăsta? Pentru că mi se pare o bătaie de joc. Nu înțeleg gestul nici dacă crăpi de poftă, darămite dacă nu ai niciuna. Bine, eu nici n-am avut pofte de-astea devastatoare, dar dacă mi-ar trebui ceva, numai de mi-ar fi interzis doctorul să mă ridic din pat, numai atunci l-aș trezi pe el.

În rest, articolul vorbește despre cum sunt tratate gravidele: ca niște bolnave sau bombe cu ceas. Eu n-am trecut încă prin asta, nu mă menajează nimeni foarte tare și nici n-am nevoie să fiu menajată.

Apoi, pe blogul Ioanei am citit mai multe articole care mi-au fost pe plac, dar o să mă leg de o idee găsită într-unul cu care nu că nu-s de acord, dar care m-a pus pe gânduri și m-a ajutat să îmi clarfic direcția în care vreau să merg cu Ada. La fel ca și Ioana, aș vrea ca fiica mea să știe că:

E frumoasă pentru că E pur şi simplu, că dacă poartă o haină fără sclipici şi dacă nu are timp să se pieptene, tot frumoasă va fi. Vreau să aibă încredere în ea, să nu aştepte validări şi aplauze de la alții, să nu aibă nevoie de haine deosebite, farduri şi coafuri complicate pentru a-şi zîmbi în oglindă.

Însă ce NU voi face cu Ada va fi să îi spun într-una cât e de frumoasă și de perfectă. Îi voi lăuda orice realizare pe care o va avea prin propriile-i puteri, îi voi spune de fiecare dată cât de mândră sunt de ea, dar nu voi pune niciodată accent pe felul în care va arăta. Pentru mine și tatăl ei va fi cea mai frumoasă ființă din univers, va fi sclipitoare, va răspândi lumină în jurul ei, dar nu vreau, sub nici un chip, să crească cu impresia că viața ei ar putea fi mai ușoară doar pentru că e frumoasă. Sau să creadă, dimpotrivă, că e mai grea că nu-i destul de frumoasă. Prefer să pun accentul pe abilitațile ei decât pe însușirile ei fizice.

M-am lungit, dar vă mai las cu un articol nostalgic scris de Lavinia despre grădinița de odinioară. La câte aud și despre grădinițe și metode noi de predare… sunt în asentimentul ei când îi e dor de vremurile care s-au dus.

Revin cu alte idei, că n-am terminat.