Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii

Autor: Kenzaburo Oe
Titlu original: Memushiri kouchi
Naționalitate: japonez
Gen: roman de război
Anul apariției: 1958
Nr. pagini: 200 (Polirom)
Traducere: Florin Oprina (din japoneză) pentru Polirom
Ecranizare: –
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 3/5

Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii nu s-ar fi regăsit deloc printre lecturile mele, dacă nu ar fi propus-o colega mea, Corina, pentru clubul de lectură. Nu auzisem de carte, dar parcă numele autorului îmi suna cumva cunoscut. Deși cu Corina nu prea mi se intersectează gusturile pentru alegerile literare (ei nu-i plac cărțile pe care le aleg eu, mie nu-mi plac ale ei – bine, mai sunt și excepții), totuși îi sunt recunoscătoare că-mi deschide ochii și către literatura de care altfel nu m-aș atinge. De exemplu, după ce-am citit cartea asta, mi-am zis că eu nu mai pun mâna curând pe altă carte de-a lui Oe. Dar documentându-mă pentru datele de mai sus despre carte, am aflat chestii interesante despre autor și am descoperit două titluri noi pe care vreau să le citesc de la el: A personal matter (despre fiul său cu dizabilități) și A healing family (despre cum a trecut familia sa prin experiența creșterii unui copil cu handicap). Bănuiesc că niciuna n-a fost tradusă la noi, așa că nu-mi rămâne decât să le caut în engleză. Din descrierile lor, îmi par mai interesante decât Stârpiți răul de la rădăcină…

Primul roman al lui Oe povestește un episod fictiv din istoria Japoniei din timpul celui de-al doilea război mondial. Un grup de copii, pe care eu i-am încadrat undeva între vârstele 10-14 ani – nu-mi duc aminte exact dacă se precizează vârsta lor – sunt luați dintr-un centru de corecție și duși într-un sat pentru a se reacomoda cu viața în libertate. Dar pentru că izbucnește o molimă, sătenii își iau catrafusele și-i lasă pe copii singuri într-un sat părăsit, unde cadavrele animalelor sunt focar de infecție. Deși încearcă și ei să plece, nu pot pentru că satul e cumva încuiat, baricadat să nu poată ieși. Unul dintre prietenii lor moare și la fel se întâmplă și cu mama unei fetițe pe care copiii o găsesc abandonată într-un depozit stând la căpătâiul ei. Ca orice grup, copiii au un fel de lider. De fapt doi chiar, dintre care doar unul e numit: Miazăzi. Celălalt, care e și naratorul, n-are nume. De fapt nimeni nu are nume în afară de Miazăzi, un cățel pe care fratele naratorului în adoptă și un băiat coreean. Când se văd singuri, copiilor nu le rămâne decât să intre în casele sătenilor și să caute de mâncare și un loc cald unde să doarmă. Fiecare își alege una și trăiesc boierește, cu mâncare din plin, câteva zile. Grupului i se alătură Li, un băiat coreean care intrase în conflict cu naratorul și fetița a cărei mamă murise. Mai târziu, Li aduce din satul lui un dezertor care se ascundea de autorități. Lucrurile se complică atunci când fetița moare după ce e mușcată de câinele adoptat. Câinele dezgropase animalele moarte și se infectase cu molimă. Dacă episodul îngropării acelor animale mi-a întors stomacul pe dos, omorârea acestui câine m-a oripilat de tot. Pot citi despre cruzime împotriva copiilor, a oamenilor, dar totul se oprește când sunt animalele schingiuite. Totuși am mers mai departe, scârbită, cu lectura. Când molima pare să se fi potolit, sătenii se întorc, îl omoară pe dezertor și-i amenință pe copii cu aceeași soartă dacă vor povesti cuiva că i-au lăsat singuri în sat. Toți jură că nu vor sufla o vorbă, cu excepția povestitorului, care îndurerat de fuga fratelui său și înfuriat de felul în care au fost tratați când aveau nevoie de adulți, nu e de acord să tacă. Drept pentru care fuge și sătenii îl urmăresc, iar cartea se termină fără să aflăm ce se întâmplă cu el.

Acuma… pentru mine, Stârpiți răul de la rădăcină este o carte scârboasă în primul rând. Foarte, foarte bine descrise starea de putrefacție a animalelor și a cadavrelor, foarte exact redate sentimentele, în special cruzimea, nepăsarea și răutatea sătenilor, dar și urma de durere din sufletele copiilor. Și printre toate astea, o abundență, nenecesară din punctul meu de vedere, de puțulici sculate în cele mai nepotrivite momente. Episoade, discuții despre homosexualitate în care sunt implicați copiii, dorințe sexuale neobișnuite cel puțin în context, dacă nu la vârsta lor – dar nu insist pe asta că nu mă pricep la psihologia copiilor în ce privește sexualitatea. Pentru mine au fost deranjante pentru că, deși nu mai rămâne în carte vreun fel de inocență în ceea ce-i privește, pasajele astea le-au furat și urma pe care o bănuiam sau o păstram cumva când îmi spuneam: „stăi, mă, că-s totuși copii ăștia.” I-am dat trei steluțe pentru că a avut un impact destul de puternic asupra mea, în nici un caz pozitiv, nu mi-a stârnit absolut nici o plăcere. Iar pentru un prim roman, cred că Oe s-a descurcat admirabil.

O recomand doar dacă stați bine cu stomacul și dacă vă pregătiți dinainte pentru tablouri desprinse din știrile de la ora 5.