Idei de părințenie cu care sunt de acord

Păreri despre a fi părinte are toată lumea, chiar și cei care nu sunt părinți. Le-am avut și eu înainte să fiu gravidă și continui să le am deși încă n-am ținut nici un bebeluș (al meu sau al altora) în brațe. E normal, fiecare trece ceea ce citește (articole de specialitate, știri, bloguri) prin filtrul propriei copilării și familii, prin cel al principiilor și ideilor dobândite de-a lungul timpului. „Câte bordeie, atâtea obiceie” este zicala care va descrie întotdeauna comportamentul ăsta cel mai exact.

Citeam bloguri de mame cu mult înainte ca Ada să fie măcar o idee, așa că am mai ciupit de pe ici, de pe colo, sfaturi și practici din experiența altora. Nu sunt de acord cu tot ce citesc, n-am de gând să aplic sau să încerc tot ce scriu celelalte mame și nici nu voi fi o mamă care va vorbi despre copilul ei cu apelative de genul „scumpetea mea”, „lumina ochilor mei din cap”, „comoara mea” sau „cel mai de preț lucru pe care îl am”, chiar dacă toate astea vor fi adevărate. Dacă e să mă compar cu vreuna dintre mămicile pe care le citesc, cel mai bine aș spune că semăn cu Mara. Aș vrea să fiu la fel de independentă de copil ca Loredana, să nu renunț la a mai fi eu pentru a fi definită doar de statutul de mamă. Chiar nu cred că femeile ar trebui să fie definite numai în funcție de asta.

Contrar așteptărilor, sarcina nu m-a făcut mai empatică, mai sensibilă, mai emoțională, mai hormonală sau mai plângăcioasă. Dimpotrivă, sunt mai bitchy, mai rea, mai nervoasă, mai pusă pe scandal (am ajuns să mă cert cu cineva pe pagina lui Iohannis, for f*ck’s sake) și nu mă sensibilizează alte gravide. Poate și ăsta e un efect secundar al hormonilor. Nu simt nevoia să mă mângâi pe burtă sau să mă țin de ea, să n-o scap, nu simt încă dragoste pentru Ada (deși mă topesc de emoție când o văd la eco de pe patul ginecoloagei), însă sunt sigură că asta se va schimba când burta va începe să crească (abia se urnește, Sotzu’ zice că o să fie o pișpirică ambulantă ca mine) și mai ales când o să înceapă să lovească. Atunci o să simt și eu că sunt gravidă, că până acuma, mai ales de când au încetat grețurile, parcă nici nu sunt, mă simt super bine.

Și-acum, după ce am mărturisit ce gravidă care nu merită să fie gravidă sunt (asta în concepția mamelor care consideră că a fi femeie realizată înseamnă să fi născut un copil), să revin la ideea din titlu și să vă dau două linkuri care m-au uns la suflet prin procentul ridicat de coincidență cu propriile-mi păreri.

Despre ajutorul în lăuzie a scris Ama prin ianuarie. Cu ce sunt cel mai de acord?

Pentru că am vrut să învățăm noi, eu și soțul meu, să avem grija de ea. Să ne dam noi cu capul de greutăți, să le descurcăm noi, să ne intrăm cât de curând în ritmul nostru, ca familie, cu tabieturile noastre. Am vrut să ne bucurăm singuri de toate acele prime dăți: primul scutec schimbat la ieșirea din spital, stângaci, cu doi părinți emotionați deasupra unui prunculeț răbdător; prima băiță; primele nopți lungi. Și apoi să învățăm să ne descurcăm în momentele dificile: să îi înțelegem plânsul sau să ne descurcăm cu colicii.
Și în paralel cu toate acestea, a fost nevoie de acest timp pentru ca noi să ne învățăm să lucrăm împreună. Să ne susținem, să ne ajutăm, să ne înțelegem.

Despre necălcarea hainelor bebelușilor a scris Ioana acum câteva zile. Ce mi-a surâs cu gura până la urechi?

Înțeleg să le calci înainte de prima utilizare, pentru că nu ştii ce li s-a întîmplat hainelor înainte să ajungă la tine: poate a făcut pipi pe ele un şoricel bolnav, poate a strănutat pe ele un domn de la aprovizionare suferind de gripă. Le cumperi, le speli şi le calci, apoi bebe începe să le poarte şi gata, hainele sînt expuse aceloraşi bacterii ca şi el. Nu are sens să le dezinfectezi doar pe ele cîtă vreme mediul în care trăieşte bebe nu e steril. Te dezinfectezi pe mîini, pe haine şi pe față înainte de a-l lua în brațe?

Deocamdată doar două idei, că sigur or să mai fie posturi despre asta. De fapt, or să fie tot mai multe posturi despre părințenie și mămicie. Nu trebuie să fiți de acord cu mine, nici cu cele pe care le citez. Am spus de la început că înțeleg asta și că e normal.

Dar vă rog atâta: nu-mi dați sfaturi, nu-mi spuneți „lasă că o să vezi tu” (da, o să văd și așa cum mi-am mai făcut mea culpa pe blog și cum m-am contrazis singură, n-o să mă sfiesc s-o fac și în cazul ăsta) și altele de genul, pentru că nu deține nimeni un adevăr absolut. Fiecare știe cum e mai bine pentru ea și copilul ei, nu pentru mine și al meu. Povestiți-mi despre experiențele voastre, fără să mi le impuneți, voi ști singură să iau din ele ce am nevoie. Știu că blogosfera de parenting e necruțătoare și n-am de gând să intru în polemicile care se iscă în ea.