Un an cât 5

Un an. Atât a trecut de la trecerea în neființă a mamei mele. Am ales special formularea asta pentru că pe 25 februarie 2014, exact lucrul ăsta s-a întâmplat: a trecut în neființă. De murit, sufletul ei, esența ei, tot ce a fost ea, a murit cu mai mulți ani în urmă, pic cu pic în ultimii 6 ani. Boala a furat câte un strop din firea ei cu fiecare minut în care îi mânca neuronii și-i chircea creierul.

Nu mai era mama mea, așa cum o știam, încă de dinainte să moară tatăl meu. Nu mai era mama căreia puteam să-i cer un sfat, care mă putea alina când aveam nevoie, care mă certa când nu aveam nevoie sau care pur și simplu avea un loc cald în brațele ei. Brațele ei… ăla era locul meu, doar al meu pentru că a fost primul în care am stat când m-am născut. Ocrotită de brațele ei am învățat să umblu, să mă ridic și să mă joc. Acolo am stat când eram bolnavă și tot acolo când plângeam după vreun băiat. În brațele ei problemele nu mai erau așa grave, durerile nu se simțeau atât de adânc.

Chiar și când era cu mințile rătăcite, din când în când își aduce aminte cine sunt, îmi spunea „păpușa mea” și își întindea brațele să mă simtă aproape. Am îmbrățisat-o de fiecare dată când am vizitat-o pentru că știam că de asta are nevoie, așa îi pot transmite că și ea are locul ei în brațele mele.

Zilele astea m-am gândit de multe ori la mami. Diverse situații s-au aliniat cumva și am pomenit-o dându-mi seama cât de multe am învățat de la ea, câte principii mi-a insuflat fără să-mi dau seama. Și nu mi-am dat seama până de curând. Și n-a făcut nimic special pentru a mi le transmite, n-a insistat, nu mi-a ținut predici, nu și-a impus voința, pur și simplu a emis păreri, iar eu le-am luat drept adevăruri absolute, principii în care mai cred și azi.

A trecut un an, unul sigur, dar eu sunt atât de cicatrizată pe dinăuntru că îl simt ca și când 5 sau 6 ani au trecut peste durerea pierderii ei.