Ziua în care am aflat

9 februarie va rămâne gravată-n capul meu ca ziua în care am aflat ce sex are little alien. De-acum nu-i vom mai spune așa pentru că doctorița ne-a spus că e cam sigur în proporție de 95% ce e. Cam slabe șansele ca luna viitoare, tot pe 9, să aflăm că-i cealaltă variantă. Sincer, nici n-aș vrea. Am timp să mă obișnuiesc și să mă îndrăgostesc de ideea că va fi o fetiță. Recunosc, am fost puțin dezamăgită, dar doar puțin, pentru că șansele erau 50/50, oricât ne-am fi dorit noi un băiețel, nu ne stă în putință să alegem. Oricât de rușinos e ce spun, m-am resemnat cu ideea, n-am îmbrățișat-o din prima.

Dar până am ajuns acasă, după ce-am dat vestea în stânga și-n dreapta, deja începusem să mă obișnuiesc. Bucuria și surpriza celor anunțați era suficientă cât să-mi dea aripi. Să-mi dea încrederea care-mi lipsește că aș putea fi o mamă bună și pentru o fetiță, nu numai pentru un băiat. Din cauza asta mi-am dorit atâta un băiat. Mă vedeam mai apropiată de el și în același timp simțeam că îmi va fi mai ușor să păstrez distanța. Dar cu o fată, toate datele problemei se schimbă. Simt că e altfel și simt că nu-mi va fi ușor. Mă copleșesc mai multe griji, mai multe emoții, mai multe planuri.

Am prins puțin curaj după ce-am văzut la eco cât de cuminte e (ca taică-su), cum stătea ea ghemuită stând turcește (ca maică-sa) și foarte greu de deranjat. Fiind ecografia de 13 săptămâni, cea în care se fac măsurătorile pentru Sindromul Down și alte maladii, trebuia măsurată, dar ghici dacă avea doctorița cu cine? Cu greu s-a întors să ne arate ce e, dar și când ne-a arătat, nu mai era nici un dubiu. Mă rog, pentru doctoriță, că eu nu pricepeam nimic. Am înțeles că stă bine cu capul, în sensul că e foarte bine format, coloana vertebrală e și ea cum trebuie, are două mâini, două picioare și câte 5 degete la fiecare, e micuță și chiar cuminte. N-a deranjat-o nimic din ce făcea doctorița cu ecograful, nici sunetele, nimic. Și nu dormea, cred doar că îi era foarte lene. Probabil o influențez eu, că în perioada asta, dacă aș putea, nu m-aș ridica din pat. A dat un pic și din picioare, puțin și din mânuțe, și-a deschis chiar palma să ne arate degetele și cam atât. Destulă distracție pentru întâlnirea asta. Sper că luna viitoare să fie mai activă, că doar e aproape de 8 martie, ar putea să-mi facă un prim cadou de Ziua Mamei.

Am scris articolul despre prima mea păpușă gândidu-mă că azi veți citi despre Tudor și n-aș fi vrut să nu-i acord și unei potențiale ei măcar 15 minute de celebritate, dacă Tudor a primit deja și scrisoare și testament și numeroase mențiuni. Uite că nu e după cum am sperat, ci după cum probabil trebuie să fie. Cineva acolo sus știe mai bine de ce e Ada și nu Tudor, așa că n-am decât să o iubesc orbește, așa cum l-aș fi iubit și pe el. Și pe minut ce trece, mă atașez de ea tot mai mult, mi-o inchipui cu părul închis la culoare și cu ochii albaștri ai tatălui ei. Mi-o închipui micuță și slabă, firavă și cuminte. Și pe minut ce trece, mă îndrăgostesc de ea tot mai mult. Și abia aștept s-o cunosc în persoană, s-o țin în brațe, să-i fac fustițe și codițe, să ne jucăm cu păpușile, să dansăm împreună și să ne plimbăm de mână, toți trei, prin lumea largă. Da, sună bine viața cu o fetiță, cred că încep să mă obișnuiesc și să-mi placă ideea tot mai mult.