Cel care mă așteaptă
Autor: Parinoush SanieeTitlu original: My Share (tradus din persană)
Naționalitate: iraniancă
Gen: roman
Anul apariției: 2003
Nr. pagini: 392
Traducere: Cerasela Barbone (din italiană) pentru Polirom
Ecranizare: –
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 4/5
Îmi e cam ciudă că nu i-am făcut recenzia cărții imediat după ce-am terminat-o. Eram plină de păreri și sentimente, care mai de care mai aprige. Sper sa mi le aduc aminte pe toate, că la aproape 3 luni, timpul a mai redus din intensitate.
În primul rând, mă revolut împotriva titlului din română. Cartea a fost tradusă din italiană, împreună cu titlul, care, din nu știu ce motiv a fost schimbat. Pentru că de potrivit nu se potrivește deloc. În engleză, pe Wikipedia cel puțin, titlul pare a fi My Share, dar a fost tradus cu destul de insipidul The Book of Fate. Cum nu știu persană, o să presupun că My Share e adevăratul titlu, care, într-adevăr se potrivește mai bine, decât aberația din italiană și română.
Cel care o așteaptăa este de fapt un bărbat de care protagonista s-a îndrăgostit pe la începutul cărții și care apare spre final, după ce se întâmplă o tonă de chestii mult mai importante decât reapariția individului. Episodul se întinde pe maxim 20 de pagini și încheie cartea în cel mai frustrant mod posibil, dar ajungem și acolo.
Bun, după titlu, musai să zic ceva și despre stilul cărții. Ca orice carte de la Polirom, mă îngrozește traducerea și construcția frazelor. Cu atât mai mult cu cât e tradusă din italiană, care poate și aia a fost tradusă din altă limbă nu din original. Dacă a fost tradusă după original, atunci înseamnă că autoarea nu debordează de talent literar, pentru că nu felul în care a fost scrisă m-a făcut să-i dau 4 stele, ci povestea în sine (până la un anumit punct).
Îmi plac cărțile despre lumea Orientului pentru că îmi oferă doza de dramă de care am nevoie când citesc. Evident, citind despre toate cruzimile, războaiele și nedreptățile de acolo, n-ai cum să rămâi indiferent, deci se mai adaugă o mână de sentimente. Cel care mă așteaptă, la fel ca toate cărțile lui Hosseini, La porțile moscheii, Citind Lolita în Teheran și Septembrie în Shiraz m-a trecut prin nervi, părere de rău, neputință și egoista bucurie că m-am născut în alt loc decât acolo. Dacă toate cărțile enumerate cam au același subiect – contextul istoric din Iran și asuprirea femeilor – totuși Cel care mă așteaptă aduce ceva nou. Pentru mine, cel puțin. E prima carte în care primii dușmani ai femeii sunt frații ei. Sânge din sângele ei. Chiar și mama, fapt ce m-a enervat la culme. Aș fi dat-o pe mă-sa cu capul de toți pereții și-aș fi lăsat-o să zacă cu creierii împrăștiați pe jos, atât de tare m-a enervat. Nu pentru că i-ar fi făcut ceva direct lui Massoumeh, ci pentru că niciodată nu s-a comportat cu ea ca o mamă. A fost mamă doar pentru fiii familiei, nu și pentru fiice. Și dacă ea, care e tot femeie, n-a rămas lângă fiicele ei atunci când era nevoie… pentru mine n-ar fi meritat să existe.
Să vă povestesc puțin despre subiect, că-i o carte lungă și se întâmplă o grămadă de chestii în ea. În primul rând, Massoumeh e o fetiță de 13 ani (?) care trecând cu prietena ei pe lângă o farmacie în drum spre școală, se îndrăgostește de un tânăr ucenic al farmacistului. Nu au nici un contact, în afară de priviri furișe și de câteva scrisori transmise prin prietena ei. Când unul dintre frați bănuiește sentimentele surorii lui, o bate și urlă în gura mare să afle toată lumea că pușlamaua a dezonorat numele familiei. Tatăl lui Massoumeh, singurul care pare să-i ia partea, se dezice de ea când găsește scrisorile într-o carte. E bătută până la sânge și renegată de familie. Ah, și pe farmacist frații ei îl snopesc în bătaie, ceea ce-l determină să se mute. Ei i se caută o partidă bună, dar e salvată de la a se mărita cu un soț libidinos de amanta fratelui ei și o apropiată a familiei.
Soțul se dovedește a fi total diferit de bărbații cu care era ea obișnuită. E un activist comunist și o îndeamnă să studieze, să își formeze o conștiință a ei, să gândească pentru ea, să nu depindă de el. El acceptase căsătoria, doar pentru a pune capăt insistențelor familiei lui. În casa conjugală, Massoumeh citește și merge la școală, îndeplinidu-și dorința de a avea o diplomă. Încet, încet se îndrăgostește de soțul ei, frica de bărbați îi dispare și chiar rămâne însărcinată. Totuși, libertatea pe care i-o dă soțul ei ajunge să nu-i mai convină pentru că el nu e niciodată acasă și nu se poate baza pe el pentru nimic. E ca și când ar trăi singură, iar când li se naște primul copil, el nici măcar nu e alături de ea.
Viața i se complică din nou când Hamid, soțul ei, e căutat de poliție pentru actele sale de rebeliune. Prima oară e fugar, apoi e încarcerat. Toate episoadele astea o consumă pe Massoumeh, dar niciodată nu se dă bătută. Reușește să se ridice de fiecare dată când viața o trântește la pământ. Reușește chiar să se angajeze și să aibă grijă de cei 3 copii ai ei, își termină studiile și până la 50 de ani mai trece printr-o serie de nenorociri: îi moare soțul, unul dintre fiii ei e racolat de grupurile extremiste, frații ei încă îi fac viața un calvar, colegii ei se întorc împotriva ei, după ce au adorat-o etc.
Iar la 50 de ani, când copiii îi sunt mari, la casa lor, după ce i-a crescut cum a știut mai bine și și-a dedicat viața lor, sacrificându-și vise și placeri, apare Said din nou. Said, farmacistul. Sentimentele se trezesc și sunt reciproce, iar după o vară petrecută împreună cu el și prietena ei din copilărie, Said o cere în căsătorie, deși e căsătorit, dar urmează să divorțeze. Și de-aici se strică totul, dar citiți spoilerul pe propria răspundere sau doar dacă ați citit cartea.
Când își face curaj și le spune celor 3 copii despre el și despre cererea lui, cei 3 nerecunoscători și nesimțiți nu sunt de acord ca ea să aibă parte de un happy-end pentru că e prea bătrână, ar fi ridicolă, dar mai ales, i-ar face de rușine dacă s-ar recăsători la 50 de ani, când viața ei e gata. Mi-a venit efectiv să rup cartea în bucăți, pentru că nu puteam intra în ea să le trag niște palme fiecăruia și să le reamintesc tot ce-a făcut mama lor pentru ei.
Deși are lacune în ceea ce privește stilul narațiunii, iar finalul e… aaah, că nu găsesc cuvinte care să-l descrie, Cel care mă așteaptă e o carte pe care mă bucur că am citit-o. A trezit în mine un cocoloș de sentimente amestecate și o recomand tuturor celor cărora le place să sufere când citesc.
Exact asa am simtit si eu la final. nu mi-a venit sa cred ca se intampla asa…dar tind sa cred ca asta a vrut sa faca autoarea. Sa o puna intr-o situatie de sacrificiu suprem, prima data pentru cei care i-au dat viata, mai apoi pentru cei carora le-a dat viata. Si daca ar fi fost cu final fericit, probabil nu ne-am aduce aminte consntant de ea:) Ai citit si Tatal celuilalt copil? E superba. Nu neaparat ca scriitura, ci ca subiect abordat si emotii.
nu stiu ce a vrut sa faca… dar dintre toate finalurile pe care le putea alege cred ca asta a fost cel mai dezamagitor.
n-am citit Tatal celuilalt copil, dar o pun pe lista. merci 🙂
Și mie mi-a părut așa, nedrept, finalul. Dar, cred că, dincolo de așteptările noastre romantice, de împlinire, măcar în final, cartea prezintă o realitate. Și e cruntă, așa e.
Am citit si eu cartea asta, dar cred ca o sa renunt pentru o perioada la genul asta de literatura pentru ca efectiv toata e la fel si ma unplu de spume degeaba. Eu cred ca cea mai adanca prapastie culturala intre “noi” si “ei” e ceea ce se intampla in relatia dintre parinti si copii – si mai ales intre mama si fiii ei.
La cursul de germana aveam drept colegi un cuplu matur – ea la vreo 43-45 si el la vreo 50 – amandoi musulmani. Viziunea despre viata era aceeasi – ea considera ca gata, viata s-a terminat, este femeie batrana. Sotul ei era (cel putin la prima vedere) un om foarte bland, ii arata un respect cum nu am mai vazut la alte cupluri de musulmani, ii deschidea usa si ii tinea scaunul. Femeia nu purta carpa aia pe care o poarta ele pe cap. La un moment dat discutand cu mine – nici nu avusesem idee ca e musulmana, pentru ca nu o vazusem cu carpa pe cap – imi spune ca sotul ei e ok daca nu poarta carpa, dar in schimb acum TREBUIE sa se re-obisnuiasca sa o poarta pentru ca baietii ei adulti – oameni unul la 25 si altul la 30 de ani – insistau ca ea ii face de ras daca nu o poarta. Am si avut ocazia sa vad pe viu interactiunea dintre mama si fii cand au venit o data amandoi sa-si ia parintii de la cursuri – ea vorbea linistit si bland in limba lor iar unul dintre baietii ei raspundea rastit si cu o oarecare violenta in miscari. Mai frate pai cel putin la noi in Moldova sa ai tupeu sa-i impui lu ma-ta care te-a facut ce sa poarte si sa te rastesti la ea, pai nu conteaza daca ai 25 sau 80 de ani, ai toate sansele sa-ti iei una peste bot.
e foarte, foarte ciudat cum functioneaza familia si societatea la ei. si nu cred ca-i doar peste puterea noastra de intelegere, pentru ca nici ei nu par sa fie de acord cu ce se intampla, dar accepta ca atare.
Sună interesant 😀 momentan citesc Intoarcerea huliganului- Norman Manea. E destul de grea și îmbărligată…
am vazut zeci de carti scrise de Norman Manea, dar niciodata n-am fost tentata de ele. nu stiu de ce.
Mi-a placut cartea, dar m-a dezamagit finalul.
n-am auzit pe nimeni sa-i fi placut. chiar as vrea sa aud si o parere in favoarea finalului, dar ma tem ca m-as enerva si mai tare :))
Seamana izbitor de mult cu “Suad ,arsa de vie”
si aia e pe lista, dar nu vreau sa citesc prea multe carti pe acelasi subiect una dupa alta, ca ajung la depresie. 🙂
Acum am pe lista “Tatal celuilalt copil” dar o pun si pe aceasta. Nu prea citesc eu carti de genu. In cazul in care o citesc, te sun sa imi zici finalu 🙂
am trecut si eu Tatal celuilalt copil pe lista, dar mai astept pana s-o citesc.
Nici mie nu mi-a plăcut finalul, dar îmi pare foarte în spiritul societăţii aceleia pe care oricât încercăm să o înţelegem, nu avem şanse. Eram curioasă să văd dacă ţi-a plăcut cartea, ştii.
Pe mine m-a impresionat Parinoush Saniee, pentru că ales să rămână în Iran şi să publice acolo cărţi, aşteptând să treacă de cenzură, în condiţiile în care după succesul acestei cărţi, ar fi putut locui oriunde şi publica liniştită orice gândea.Chiar am scris că aş fost curioasă să ştiu ce ar fi scris dacă nu trebuia să treacă de cenzură. Este oricum remarcabil că într-o societatea cum este cea iraniană, a apărut o carte atât de critică.
Referitor la traducere, chiar m-ai făcut curioasă să citesc în engleză una dintre cărţile citite în ultimul timp. Nu m-a deranjat traducerea cărţii, dar nu am formaţie de litere, aşa că iau aminte la ce zici.
stiam ca romanul a fost de doua ori interzis, dar nu stiam atatea detalii despre scriitoare. de obicei ma interesez de autori, doar daca imi place foarte mult stilul sau ceva din carte imi atrage atentia si vreau sa vad daca-i autobiografic.
cat despre traducere, nu stiu, dar s-ar putea sa ai dreptate si sa fie „de vina” formatia de filolog. ma deranjeaza foarte tare traducerile de la Polirom pentru ca sunt facute in graba, de traducatori care nu-s bine platiti sau nu stiu ce motiv au de nu isi dau interesul pentru ca mi se pare inacceptabil sa traduci „to cross the line” cu „a trecut linia”, in loc de „a intrecut masura”. Exemplul e din Clopotul de sticla de Sylvia Plath si sunt sigura ca nu mi-a placut cartea din cauza traducerii. Si nu e singurul exemplu, dar doar asta mi-a ramas intiparit in minte. Oricum, dupa ce am avut discutia asta cu mai multi cititori, mi-au spus ca si ei au observat, deci nu-s eu excesiv de critica si cu pretentii. :)) daca romanele au fost scrise in engleza sau franceza, le citesc in original, fara discutie. dar s-a intamplat sa citesc si Orhan Pamuk in engleza si Haruki Murakami si ma felicit pentru alegere. Mi-au picat mai bine. 🙂
Am citit “Tatal celuilalt copil” si tocmai ce m am apucat de “Cel care mă așteaptă”.
Am văzut ca ai pe lista si “Tatal celuilalt copil”, aștept recenzia ta, sunt curioasa cum ti se va părea cartea.
Părerea mea e ca, desi foarte dureroase unele pasaje din ea, este o carte de parenting nemaipomenita!
oh, recenzia pentru Tatal celuilat copil va mai intarzia, pentru ca genul asta de carti e destul de apasator si imi ajung maxim doua pe an. Nu stiu cand ii vine randul 🙂
Tocmai am terminat de citit aceasta carte . Mi-a placut mult.