Pe banii mei nu urlă nimeni la mine

Cu atât mai puțin un doctor.

Zilele astea mă perind pe la doctori că așa trebuie (vorbim despre asta într-un post viitor). Dar pentru că s-au adunat deja două exemple de cazuri în care doctorii s-au răstit la paciente, mi-am zis că-i musai să îmi descarc indignarea pe blog.

Primul caz a fost o prietenă foarte apropiată care mi-a povestit cum s-a dus la un vestit ginecolog-ecografist din urbe și după ce-a așteptat o oră și ceva să intre în cabinet, doctorul s-a crizat că nu poate intra înăuntru însoțită de sora ei. Doar soțul avea voie, cică. Alt însoțitor nu. La care prietena mea, consternată, l-a întrebat: „Dar dacă nu am soț?” În regulament scria că are voie să vină cu un însoțitor, nu cu soțul neapărat. Mai mult, l-a auzit pe vestitul doctor spunându-i asistentei că ar scoate-o afară din cabinet.  Și cum ăsteia nu-i trebuie multe, s-a apucat și i-a zis câteva, printre care și că „nu-i nevoie să mă scoateți afară, plec singură” și că pe banii ei nu țipă nimeni la ea. Mai ales cineva care ar trebui să o ajute. A plecat val vârtej, trântind ușa după ea, lăsându-le pe celelalte gravide cu gura căscată.

Al doilea e o cunoștință care mi-a povestit cum o doctoriță a certat-o un pic cam prea dur că nu-și urmase tratamentul sau nu venise la control la timp. OK, pot înțelege îngrijorarea și dedicarea profesională, dar nu pot înțelege crizele de nervi, limbajul deranjant și tonul ironic sau denigrant.

Atâta timp cât vin la tine să mă ajuți și te și plătesc pentru asta, la sfatul medical și la expertiza medicală se opresc atribuțiile tale. Dacă mie nu-mi pasă atât de tare ca ție de sănătatea mea și-s o încuiată, de ce ți-ar păsa ție mai mult?

Haideți cu exemplele, că sigur nu-s astea singurele.