Mi-a mai crescut o inimă

Stiți vorba aia „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, fă-ți planuri”? Dacă nu, în cele ce urmează vă voi povesti cum cineva acolo sus a râs de n-a mai putut de eforturile mele din ultimele două-trei luni.

Am spus de câteva ori pe blog, dar n-am elaborat, că prin ianuarie voiam să plec la Berlin. Îmi căutasem joburi, am avut două interviuri, sufeream la fiecare mail de respingere și răspunsurile PR-istice ale firmelor nu mă mângaiau deloc. Cu toate astea, eram pregătită să nu mă dau bătută, știam că undeva în Berlin se ascunde și jobul meu și eram determinată să îl găsesc. Voiam să plec pe 15 ianuarie pentru vreo 2 luni la vară-mea, să căutăm împreună, să merg personal la firme să duc CV-uri și scrisori de intenție, să încerc traiul într-o altă țară, așa cum îmi doresc foarte mult să se întâmple la un moment dat. Totul, absolut totul era pregătit pentru plecarea mea, făceam planuri cu Sotzu, cu vară-mea, cu oameni de prin Germania cu care urma să mă întâlnesc. Numai că.

Numai că între timp, life happened. S-a întâmplat ceea ce nu credeam că-i așa ușor să se întâmple. Cel puțin nu în cazul meu, pentru că-mi știu problemele de sănătate, dereglările hormonale și toate hibele, așa că… „n-are cum”. În același timp „și dac-o fi să se întâmple, va fi binevenit”. Și s-a întâmplat. După ce m-am tratat cam o săptămână și jumătate de dureri de stomac, de balonări, constipație și senzație de greață… mi-am făcut și-un test de sarcină, convinsă că „n-are cum”, pentru că tocmai sângerasem două zile și am luat asta ca pe un alt moft al menstruației mele problematice (n-am crezut că o să vorbesc despre asta vreodată pe blog, dar o fac pentru că nu vreau să uit nici un detaliu). Și ghici ce? Două linii indicau că sunt însărcinată. „Da’ pe dracu’, n-are cum. Iubi fugi repede la farmacie și mai ia unul. Ba nu, ia două să fim siguri.” Între timp tremuram ca varga și nu prea știam ce să zic și ce să simt pentru că îmi vedeam planurile năruite, nu eram pregătită pentru vestea asta. Dacă nu se întâmplase când chiar ardeam de nerăbdare, acuma nu-mi mai doream chiar așa tare. Aveam alte preocupări, alte țeluri, alt drum. Ne uitam unul la altul, râdeam, dar nu era râsul nostru. Până la urmă m-am înfofolit și eu și ne-am dus toți trei (Ricky included) la farmacie să cumpărăm teste de sarcină. Le-am făcut și pe alea, nu mai era nici un dubiu: eram însărcinată. Întrebările au început să-mi alerge prin cap și nu îmi dădea nimeni nici un răspuns. „Oare de când?” „Oare în câte săptămâni sunt?” „Vai, dar ieri am fumat o țigară, zilele trecute i-am dat cu cafea, de ce nu m-am oprit când stomacul meu urla: oprește-te, proasto, că tot te doare!!” și de-astea. Mi-am sunat cele mai apropiate prietene să le dau vestea. S-au bucurat mai mult și mai sincer decât mine. Mie nu-mi venea să cred, era atât de neașteptat că nu știam cum să reacționez. Știam doar că a doua zi trebuie să găsesc un ginecolog să-mi confirme și să-mi spună ce-i cu sângerarea aia.

Am găsit o ginecoloagă de cartier care mă putea primi marți, 23 decembrie, la ora 14. Am plecat de la lucru, i-am spus simptomele, i-am spus de tratament, m-am urcat pe scaunul de consult. A confirmat sarcina și mi-a spus că-s în 6 săptămâni și are deja și inimioară. Mie tot nu-mi venea să cred ce aud, chiar dacă vedeam. Și-apoi mi-a spus că inima nu-i bate cum trebuie. Că pulsează în loc să bată mai repede. Iar despre sângerări „nu-i bine și nu-i bine”. Până n-am tras-o de limbă nu mi-a zis de ce nu-i bine. Pentru că poate fi un semn al opririi sarcinii din evoluție. Singurul lucru bun era că sarcina era localizată bine, că se dezvoltase cum trebuie până la vârsta de 6 săptămâni. Mi-a dat un tratament și mi-a spus să nu mă ridic din pat decât pentru strictul necesar. A doua zi trebuia să mergem la Baia Mare. L-am sunat pe Sotz și m-am dus acasă. Am adormit după ce-am luat medicamentele și m-am trezit un pic mai liniștită. Când a venit acasă, ne-am hotărât totuși să plecăm, împotriva sfatului doctoriței să nu. Am stat întinsă pe bancheta din spate, iar el a condus cu grijă. La Baia Mare nu m-am dat jos din pat decât pentru a mânca și pentru a merge la baie. Am văzut și revăzut toate filmele de la ProTv și de pe alte canale, dar Crăciunul n-a fost prea vesel. Dacă ar fi să-l pun într-un top ar fi pe locul 3 după primele două petrecute fără tatăl meu.

Între timp vorbisem cu Dojo (care, apropos, a scris un articol pentru mine care m-a făcut să plâng), care insista să merg la un control al doctorița ei. Îmi făcusem deja programare la ginecologul meu, însă abia pe 5 ianuarie și nu puteam aștepta până atunci să văd care-i treaba și nici la ginecoloaga de cartier nu voiam să mă întorc. Nu mi-a plăcut că nu m-a încurajat cu nimic, nu m-a liniștit deloc. Așa că, la recomandarea lui Dojo, am vorbit cu doctorița ei și urma să mă duc azi să vedem dacă sarcina a evoluat sau dacă s-a oprit din evoluție. Mai aveam grețuri, mă mai durea în zona ovarelor, deci le-am luat ca pe niște semne bune.

Am fost la control. Sarcina are azi 7 săptămâni și o zi, iar bătăile inimii sunt 150 pe minut, adică exact atât cât trebuie să fie. Totul e bine. Deocamdată, pentru că riscuri sunt în continuare, până pe la a 12-a săptămână. Mă simt mai bine psihic, dar încă nu reușesc să mă bucur pe deplin. Mai am un hop de trecut mâine când îmi fac analizele și sper din suflet ca TSH-ul să nu fie mai mare de 2,5. TSH-ul e analiza tiroidei și eu am probleme cu ea. Dacă e mare și nu e tratat, copilul se poate naște cu malformație sau cu retard. Se poate face tratament pe parcursul sarcinii, deci asta mă liniștește cumva. Oricum, față de cum am fost în ultimele zile, sunt mult, mult mai bine. Mai liniștită, poate și un pic bucuroasă. Iar dacă totul merge bine, în jurul datei de 16 august sper să vă povestesc despre Tudor. Sau despre Ada, chiar nu mai contează, atâta timp cât e sanatos/sănătoasă.

Nu mă pot abține să nu spun nimic până trec toate pericolele și nu vreau să țin experiența asta departe de blog, vreau să împart cu voi bucuria, temerile, speranțele, simptomele, experiența asta. Dar mai mult de atât, nu vreau să uit nimic din ce simt, nimic din ce trăiesc, nimic din viața asta care crește acum în mine.  Am două inimi și sper să bată împreună, în mine până la termen, dup-aia vor bate una lângă alta, iar a mea, de acum încolo mai tare decât până acum.