Cărarea pierdută (Marele Meaulnes)

Autor: Alain Fournier
Titlu original: Le Grand Meaulnes
Naționalitate: francez
Gen: roman de dragoste, aventuri
Anul apariției: 1913
Nr. pagini: 251
Traducere: Laura Marin (Polirom) – Citită în original
Ecranizare: Le Grand Meaulnes (1967)
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 3/5

Dacă americanii au un Mare om, francezii n-ar avea? Bine, e nedrept să spui asta, având în vedere că Le Grand Meaulnes a fost scris cu o decadă înainte de The Great Gatsby, dar nu m-am putut abține să nu mă gândesc la asta. Oricum, orice comparație între cele două cărți se oprește aici, la acest Mare, pentru că nimic dintr-una nu seamănă cu ceva din cealaltă. Am aflat de Marele Meaulnes – titlu care-mi place mai mult decât Cărarea pierdută – din Memoriile unei fete cuminți. Era una din cărțile preferate ale lui Simone de Beauvoir și mi-a trezit interesul. Am vrut să știu ce-i acolo așa de interesant că tot îi dă cu ea. Apoi, după ce-am terminat-o, am citit că și John Fowles spune despre carte că e „cel mai mare roman despre adolescență din literatura europeană.” Poate ar fi două recomandări puternice pentru a o trece pe lista de lecturi.

Eu am citi-o în concediul din Portugalia și-a fost o alegere destul de potrivită pentru vacanță. Un roman clasic, încet, cu descrieri, cu timp, povestit de-un observator cum am mai întâlnit într-o grămadă de alte cărți. Pasiv în mare parte, dar care ajunge să se implice în acțiune, pentru că nu are de ales. Un fel de Fred din Mic dejun la Tiffany. Meaulnes, pe de altă parte, e obiectul admirației lui, idolul către care tinde, dar pe care nu-l poate prinde din urmă. Eroul romantic aflat mereu în căutarea iubirii, dar mai ales a aventurii. Genul care nu se mulțumește cu ce obține pentru că mereu își setează obiective noi.

Dar s-o luăm ușor, în stilul lui Alain Fournier. Observatorul de care vă spuneam se numeste François Seurel și este fiul directorului unei școli dintr-un sat francez. Într-o seară, la ușa lor bate o femeie bătrână, dar elegantă, și François află că fiul ei va sta la ei în gazdă și îi va fi și coleg de școală. Lumea, până atunci liniștită și lipsită de evenimente a lui François, dar și a celorlalți liceeni se schimbă odată cu venirea lui Augustin Meaulnes sau Marele Meaulnes cum îi vor spune toți colegii lui. Personalitatea misterioasă, inteligența, entuziasmul și agitația continuă care-l caracterizează, îi fascinează aproape pe toți, cu mici excepții. Meaulnes depășește stadiul de fascinație când îi șochează pe toți dispărând pentru 3 zile și întorcându-se și mai agitat. François, mai mult decât toți, are șansa să-l observe îndeaproape și se frământă când îl vede pe tânăr că nu-și mai găsește locul. Ba mai mult, îl vede desenând o hartă și purtând haine de marchiz pe sub uniforma școlară. Într-o noapte, Meaulnes îi povestește ce-i cu el: când plecase să-i întâmpine pe bunicii lui François, se rătăcise și drumul îl dusese la un conac impresionant, unde urma să se dea o petrecere, un bal mascat. Deși nimeni nu-l cunoaște, totuși nimeni nu-l întreabă cine e și i se dă un costum pentru a participa la bal. Află că petrecerea e dată în cinstea logodnei lui Frantz de Galais, fiul stăpânului domeniului,  care urmează să se întoarcă zilele acelea cu logodnica sa. La această petrecere o cunoaște pe Yvonne de Galais, sora mirelui, și, evident, se îndrăgostește de ea. Tot la petrecere îl cunoaște și pe Frantz, care se întoarce fără logodnică și anunță că nu va mai avea loc nici o nuntă pentru că fata dispăruse.

Împreună cu François, Meaulnes încearcă să găsească domeniul, dar fără izbândă. După care se întâmplă alte chestii dubioase. Într-o noapte aud zgomote afară și se duc să vadă ce se întâmplă. Dau peste o gașca de tineri, dintre care unul e bandajat la cap. Ăștia le fură harta pe care o încropiseră, iar a doua zi descoperă că necunoscuții le sunt colegi de școală. Exact așa cum făcuse Meaulnes când venise în sat, noul venit ajunge liderul elevilor. Însă totodată se împrietenește cu cei doi și după câtva timp îi înapoiază harta, pe care adaugă tot felul de notițe și indicații. Totuși, cere ceva în schimb: un jurământ din partea lor, dar mai ales din a lui Meaulnes, că atunci când el îi va chema, să lase totul și să meargă cu el. După care acesta îi dă lui Augustin o adresă unde o poate găsi pe Yvonne. Pleacă la Paris s-o găsescă, dar nu înainte să descopere că tânărul bandajat la cap e chiar Frantz de Galais.

Abia acum, după ce Meaulnes pleacă la Paris, François are și el parte de puțină acțiune. Aflând mai multe lucruri despre Yvonne, își vizitează un unchi care stă aproape de domeniul pe care îl căutaseră cei doi, o cunoaște pe Yvonne și află că nici ea nu l-a uitat pe Meaulnes. Îi scrie și Meaulnes se întoarce dar află că domeniul a fost vândut, casa dărâmată și nimic din vechea splendoare nu mai e în posesia familiei de Galais. Îl încearcă nostalgia și părerea de rău, dar totuși o cere de soție pe Yvonne. Asta după ce cunoscuse și avuse o idilă cu o necunoscută în Paris.

E o carte cu multe întâmplări, ca orice român clasic. Romantismul acțiunilor lui Meaulnes mi-a prins bine, deși e greu să intri și să ieși dintr-o lume care e atât de apusă și îngropată că, pentru mine, e mai fictivă decât basmele. Cu greu ți-ai putea imagina că așa ceva se mai poate întâmpla în zilele noastre, dar e bine că avem mărturiile timpurilor vechi și putem citi despre ce fel de oameni trăiau cu un secol, două, trei înainte, după ce valori se conduceau, ce interese îi ațâțau și le suflau vânt în pânze.

Mi-a plăcut Le Grand Meaulnes când am citit-o și acum, scriind despre carte, mi-a mai plăcut o dată.