Tot soțul cu bani e soluția
Mai în glumă, mai în serios, poza asta are într-un fel – neaplicabil mie – dreptate. Și-am ajuns la trista concluzie când mi-am dat seama că n-aș avea curajul să fac o schimbare radicală pe plan profesional pentru că n-am stabilitatea financiară să pornesc pe un drum nou.
Fac cam același lucru de mulți ani, să tot fie vreo 7-8. Am început cu link building, am continuat cu content writing, ca să ajung la SEO copywriting în ultimii 3 ani și jumătate. Nu mă înțelegeți greșit, am un job, un loc de muncă și-un șef pe care oricine și le-ar dori. Însă uneori simt atât de acut că mă plafonez, încât nici măcar nu-mi dau seama ce altceva mi-ar plăcea să fac. În mod cert n-aș mai vrea un job de birou, cu ochii în calculator. În SEO, rezultatul muncii tale e efemer, nu-l vezi, nu-i palpabil. Aduci niște site-uri pe primele pagini de rezultate ale Google-ului, rămân acolo, le mai bibilești, mai cresc și când nu le mai faci nimic, se duc pe apa sâmbetei. Că așa-i în SEO. Nimeni nu va ști vreodată că tu, Ghiță, ai făcut SEO pentru site-ul ăla, că e meritul tău că site-ul e pe prima poziție, nimeni n-o să-ți ridice vreo statuie și n-o să-ți aducă flori pentru asta. Și aș fi ipocrită să vă spun că nu mi-ar plăcea să-mi fie apreciată munca. Din nou, șeful meu e un tip care știe cum să se comporte cu angajații, care știe să-și arate gratitudinea și să ne motiveze. Nu despre el e vorba în acest articol. Ideea e că pe vremea când vindeam pantofi, o tanti mi-a făcut cadou o ciocolată pentru că am ajutat-o să-și găsească o pereche de pantofi când își pierduse speranța că-i va mai găsi. Genul ăsta de recunoștință îl caut în jobul meu, dar din păcate, în SEO nu-l voi găsi niciodată. Recunoștința, dar mai ales mulțumirea oamenilor e un catalizator incredibil de puternic pentru mine, îmi dă un boost de nedescris și l-am redescoperit când m-am apucat de cusut.
Problema e că – să revenim de unde am pornit – nici o meserie din România, pe care să știu eu s-o fac, nu-mi asigură situația financiară pe care mi-o asigură un job cum e cel în SEO. Orice altceva aș vrea să fac, am nevoie de timp să învăț, să fiu instruită, să mă autoeduc. Și chiar dacă am timp, n-am bani să-mi permit timpul ăla. Îi admir nebunește pe cei care au curajul ăsta, care lasă totul baltă și-și schimbă viața radical, pornind pe un drum în care pasiunea e cea care comandă. Pe de altă parte, și cu pasiunea asta e altă discuție, pe care o începem cu altă ocazie.
Așa că, ziceți și voi, cea mai la îndemână soluție, n-ar fi un soț care să câștige o căruță de bani? Dacă aș fi genul ăsta de femeie, aș învăța și eu să cos, fără grija zilei de mâine sau că-mi irosesc banii de călătorii pe statul acasă. Mai mult, sunt deja măritată și nu plănuiesc să divorțez prea curând, dar n-am cum trece cu vederea o soluție ca asta. That ship has sailed. 🙂
Later edit: aș vrea să luați articolul ăsta dincolo de gluma din titlu și din concluzie. Nu-s nici materialistă și în nici un caz nu-mi doresc să fiu o întreținută. Iar pentru cei care rămân cu impresia că soțul meu s-ar opune dezvoltării mele personale, nu se pot înșela mai amarnic. Am norocul să am lângă mine un om care pune interesele mele mai presus de ale lui și care mă împinge de la spate să fac ceva. Problema e la mine, că-s o nehotărâtă și poate o lașă.
Asta inseamna increderea si parteneriatul adevarat. Ca te poti baza pe cel de langa tine si din punct de vedere financiar, nu doar emotional. Eu cred ca este valabil si invers, adica barbatul sa stie ca exista un punct de sprijin in sotie in caz de urgenta. Si atunci relatia decurge minunat.
Andreea pana la urma nu e despre bani. E despre dorintă. Ma uit la mine si la relatia mea. Cand am intrat in aceasta relatie aveam doua job-uri, castigam de doua ori mai putin si plecam in fiecare zi la 7 de acasa si ma întorceam pe la 7-8 seara rupt de oboseala. Acum am un singur job, castig de doua ori mai mult ca atunci, am foarte mult timp liber si toate acestea pentru ca ea a reusit sa-mi inspire acea dorinta in mine!
stai putin, am impresia ca discutia aluneca pe o panta pe care n-am intentionat-o. Eu n-am vorbit despre faptul ca sotul meu nu m-ar sustine. Doamne fereste, nici gand de asa ceva. In articolul asta ma plangeam de faptul ca in Romania nu-ti permiti atat de usor luxul de a-ti urma pasiunea, pentru ca situatia financiara, cel putin a noastra (si noi stam destul de bine), nu iti permite asta. eu n-am curajul sa fac pasul asta. DOAR despre asta e articolul meu, nicidecum despre faptul ca sotul meu nu m-ar sustine. Iar daca ramai la titlu si la ultimul paragraf… pierzi toata ideea.
Cumva tind sa nu fiu de acord. La fel de bine putem inlocui “sot cu bani” cu “tata/parinti cu bani” si tot acolo ajungi. Cred ca se vor naste ceva discutii ca sotul tau nu te intretine, nu iti da aripi sa iti doresti schimbarea. Stiu ca nu asta ai vrut sa spui, cumva insa cam asa reiese.
La subiect, cred ca daca jobul actual iti lasa timpul necesar perfectionarii hobbyului din care ai visa sa ajungi sa traiesti, ar trebui sa o faci. In felul asta ai banii necesari “scolarizarii” fara riscuri, iar treptat, poti ajunge sa faci numai croitul/cusutul/decoratul etc, pe bani, pentru altii, daca merge. Ai amenajat minunat sufrageria, de ce sa nu risti si sa mergi spre ceva de genul designer de interioare? Chiar si sa incepi cu SEO pentru o firma de profil si apoi cu eventuale cursuri 🙂
da, puteam inlocui sot cu parinti, dar eu nu mai am parinti ca sa dau exemplul asta. iar titlul s-a nascut dintr-o gluma cu colegii de serviciu, asa ca am marsat pe asta.
Sotul meu si prietenii mei, chiar si cititorii fideli ai blogului nu ma stiu de materialista si nici nu s-ar gandi sa ia gluma din titlu si din concluzie de buna.
Si nu, jobul actual nu se muleaza pe hobby-urile mele. E un job de la 9 la 17, care imi mai lasa libere cateva ore, deci specializarea cam iese din discutie, avand in vedere ca tin si la timpul meu liber.
Cat despre decorat de interioare, nu merg asa departe 🙂 desi e dragut ca cineva crede ca as putea face asta. Uite, lipsa increderii in mine e un alt impediment.
Stai linistita, te citesc de ceva ani si departe de mine gandul ai fi materialista sau ca ai lua in serios titlul sau ceva de genul. Am observat ca ce incerci sa faci e mereu cumva ce incerc si eu, de genul “daca eu nu mi-l permit singura inseamna ca trebuie regandita problema, nu neaparat ca iau din banii lui si gata”. Eu ziceam doar ca risti ca “haterii” sa creada asta 😛
Eu zic sa ai ceva mai multa incredere in tine, iti ies lucruri tare faine din maini si incurajarile iti vor da aripi. Pana una alta lasa pe blog o adresa ceva unde putem comanda lucruri facute de tine 😛
E gresit sa fii materialist? Toata lumea gandeste pragmatic in zilele noastre, femeile intr-un grad mai mare din cauza “traditiei” care le invata ca trebuie sa-si gaseasca sot bogat, cu situatie, etc. In orice caz, la nivelul nostru, de oameni obisnuiti, acest materialism e de rasul curcilor: ce Dumnezeu sa imparti dupa o viata de munca? o casa, o masina si doua fotolii… nu merita efortul. 🙂
Deci vrei un job unde sa primesti spaga… azi o ciocolatica, maine o oaie, poimaine trei hectare de teren. :))
Glumesc! Nu m-as supara nici eu sa primesc nimicuri care sa ma faca bucuroasa. Am primit si eu un kg de piersici si o ciocolata cand eram project manager in traduceri, a fost tare dragut, desi nu am facut mare branza pt. ele.
Nici eu nu am curaj. De câțiva ani tot găsesc scuze, în loc să găsesc resursele interioare să mișc ceva, în mine în primul rând. Iar asta se întâmplă având un job care, de bine, de rău, e pornit dintr-un hobby și îmi place încă mult. Dar, la fel, e o meserie în care nu simt aprecierea, nu simt că se mișcă ceva. Nu mă simt fericită când ajung acasă – sau, mă rog, nu atât de fericită cum cred eu că ar trebui. Oricum mereu am simțit că un job e un job și pot separa foarte bine personalul de profesional, dar asta nu înseamnă că n-ar trebui să fiu mulțumită cu ceea ce fac.
Și eu mai glumesc cu al meu că ar trebui să mă întrețină și că era mai bine în anii 60 :))
A fost simpatic articolul.Sigur ca a fost pe ton de gluma.Insa nu despre partea cu sotul as fi vrut sa scriu ceva,ci despre tristul adevar ca de multe ori,si nu doar din comoditate sau blazare,in Ro nu toata lumea poate sa faca ceea ce ii place.Si eu admir si mereu sunt pe faza cand aflu de vreo poveste cu cineva care a lasat jobul de 10 ani la banca si are afacere cu flori sau decoratiuni .Probabil asta cu urmatul pasiunii in mod cert se face si dupa ce acumulezi ceva experienta undeva si ceva bani(pt cine poate sa puna in Ro bani deoparte:)).Si nu e vorba de a te sustine sau nu sotul,moral,financiar etc.Dar e vorba de un risc maricel sa lasi ceva stabil(cat de cat)si sa te aventurezi intr-o chestie personala,unde poate sa mearga bine sau poate sa se duca totul de rapa.Si nu ai nici o garantie.Si in plus,depinde de personalitatea fiecaruia.Unii prefera sa aiba ceva stabil,sa aiba niste colegi,sa stie ca au un venit fix.Altii sunt inclinati spre a lucra individual.Insa daca cineva crede foarte mult intr-o idee,plan si are o strategie clara, the sky is the limit :).E o dezbatere deschisa 🙂
merci mult, Elena, ca ai inteles exact ce-am vrut sa spun 🙂
cred că oriunde în lumea asta e greu să-ţi urmezi visul atât timp cât eşti ancorat în viaţă şi ai de plătit facturi. vorba aceea, nu trăieşti cu lumea dar trăieşti în lume. când ai o slujbă, familie şi obligaţii constaţi că rămâne puţin timp pentru visul tău. oricum ar fi îţi poţi face lumea mai frumoasă căutând să fii un om bun şi să te bucuri de ceea ce ai. cât despre soţul cu bani, pot afirma (datorită vârstei) că nu e o soluţie. poate fi o glumă şi-atât. prin prisma slujbei am cunoscut de-a lungul anilor mai mulţi oameni în vârstă şi cu bani. toţi erau zgârciţi, extrem de zgârciţi. normal că erau dorinici de tinereţe dar preţul pe care o fată tânără trebuia să-l plătească pentru haine, excursii şi mai ştiu ce alte beneficii era enorm. nu era, în nici un caz, o fericire. am o prietenă care a mâncat această pâine amară. la 30 de ani a trecut printr-un divorţ urât. s-a consolat cu cineva mai în vârstă cu 25 de ani. o perioadă a fost bine. pe la 40 de ani s-a uitat în jur şi, cu toate hainele, maşinile, banii, era singură. pentru că avea 40 de ani s-a gândit că mai are un an, doi, trei ca să facă un copil. tipul, devenise între timp moş, avea deja 65 de ani, doi băieţi mari din prima căsătorie şi nu-l atrăgea gândul să legene un bebeluş. ei bine, din secunda aceea, din clipa când femeia asta şi-a rostit dorinţa totul între ei s-a rupt. dreptate avea şi el şi ea. s-au despărţit iar moşul s-a asigurat că o lasă şi fără chiloţii pe care i-a cumpărat din banii lui. acum şi-a refăcut viaţa doar că are un gust amar vis a vis de cei 10 ani pierduţi, perioadă în care îşi putea face o familie. poate că nu avea bani şi nu se plimba, poate, dar avea un soţ şi-un copil al ei. aşa că … traiul alături de un moş cu bani nu-i, de cele mai multe ori, o fericire. şi nici o soluţie.
Bani nu sunt, dar timpul, timpul îl ai! Nu ești conștientă de el, nici eu n-am fost, o simt abia acum, cu doi copii. Cât de multe specializări aș fi putut face în fiecare seară, în fiecare dimineață, și ce diverse! Acum schimb scutece, fac ghiozdane, merg la groapa cu nisip și n-am timp să citesc o carte! Profită acum, până nu apar copiii! Crede-mă, știu ce spun.
Te cam inteleg si chiar prea bine. Uneori se nasc frustrari de care nici nu suntem prea constienti de ele (si ne opresc cumva, ne taie elanul). Suntem constransi zilnic de social. Noi cumva am reusit prin propriul business sa avem macar acea independenta a investirii timpului si banilor in noi; dar cand avem greutati financiare (atat plan personal cat si in firma) glumim si spunem ca eu trebuia sa ma marit cu un nea caisa cu bani (mos eventual, sa crape curand) si el trebuia sa se faca gigolo (macar in weekend, sa pot sa fac curat in liniste). 🙂
Viata e grele, soro! Cand tragem niste linii ideea e sa nu avem chiar atat de multe regrete!
Tu materialista? Nici vorba! Stiu despre ce vorbesti, chiar ma gandeam zilele astea pe ce cale s-o apuc si incotro sa ma indrept. Nu imi place jobul meu, atat doar ca e un loc de munca sigur!
O admir mult pe sora mea care a avut curajul sa mearga in Londra, sa faca o scoala acolo, anul acesta a terminat-o cu brio, a luat chiar si diploma de excelenta!!! a invatat ff bine iar din noiembrie are job in domeniu (in sanatate) si o sa castige intr-o luna cat altii intr-un an si asta pt inceput! Imi plac oamenii care au curajul sa isi schimbe directia! Bravo lor!
Andreea eu vad multe oportunitati: stii SEO (care mi se pare baza afacerilor online), ai un blog puternic cu multi urmaritori si multe persoane care te apreciaza, stii sa cosi, esti pasionata de carti, de design interior, de a scrie pur si simplu..
Ce ai zice de un magazin online Tomata cu fustita? Poate il aveai deja in plan, ca numele de la tine mi-e cunoscut. Ar fi o varianta de bani din pasiune, si poate dus in acelasi timp cu serviciu pana te desprinzi complet. Hainele, cum poate stii deja, aduc cei mai multi bani comerciantilor online.
Ti-am mai spus ca am visat mai demult ca scosesei un suc Tomata cu sufita si erai in toate hypermarketurile, scrisesera toti fellow bloggers de el si era nebunie :))
M-am gandit la produse fizice dar si daca ar fi vorba de site-uri cred ca ai avea multe variante.
da, m-am gandit la un magazin online cu numele ala 🙂
problema e ca n-am mai cusut de vreo 2-3 luni 🙁 n-am timp si nici nu pot pune pe pauza alte activitati cum ar fi curatenia, gatitul, blogul, cititul, si, nu in ultimul rand, petrecutul timpului cu sotul. am avut un avant atunci ca era ceva nou si numai la asta ma gandeam. insa nici curatenie n-a mai fost acasa, nici de mancare n-am avut, am mancat tot din oras, iar pe blog scriam din 3 in 3 zile. asta-i buba cu un job de la 9 la 5, ca nu-ti mai ramane timp pentru nimic.
eh, o sa ma reapuc eu 🙂
merci mult de toate sugestiile :*