Încă un organ în minus

Doctorii care mi-au făcut analizele în spital mi-au spus că sunt un pacient cuminte. Prietenul meu medic rezident mi-a spus că-s ipohondră*. Mie îmi place să cred și să spun despre mine că sunt precaută.

Așa cum am scris mai demult pe blog, am avut pietre in colecist (vezica biliara). Le-am descoperit în februarie, când mi-am făcut un eco pentru că prea mă durea stomacul și mă balonam într-una. S-au format în doar 3 ani de zile, pe bază de stres. Știu asta pentru că în urmă cu 3 ani am făcut o gastrită de toată frumusețea și am făcut și-atunci o serie de investigații medicale, printre care și eco. Colecistul era ok, n-avea nici o pietricică. Anul asta, aveam o carieră, așa cum s-au exprimat doctorii care mi-au mai făcut încă un eco după internarea în spital. M-au întrebat dacă am pierdut o sarcină, le-am spus că nu, dar că am avut câțiva ani cam grei și au concluzionat și ei ca și doctorița care mi-a făcut primul eco, că s-au format pe bază nervoasă.

Mbuuun, știind că le am, mi-am propus totuși să mai aștept cu scoaterea organului pentru că totuși este un organ, are funcția lui acolo și poate e mai bine cu el. Nu făcusem nici o criză, nu-mi era greață, nu vomitam, doar aveam migrene foarte dese. Era singurul simptom că vezica mea biliara era bolnavă. La jumătatea lunii iulie, am început să simt un disconfort în zonă, dar nu m-am impacientat. Nu mă durea, dar simțeam ceva acolo. Când treaba nu-mi dădea pace, după vreo 3-4 zile a intervenit panica. Dacă îmi era frică de ceva, mai mult decât de operație, aia era să nu cumva să plece o pietricică de-aia pe canal către pancreas. Că dacă ajunge acolo, se împute treaba. Poți da într-o pancreatită și n-ai vrea asta. Eu n-am vrut, așa că am pus mâna pe telefon, l-am sunat pe dl. Dr. Duță Ciprian, același medic care l-a operat pe tatăl meu de hernie și splină, medic în care am deplină încredere, și i-am spus că-s gata să-mi scot colecistul. L-am sunat luni, marți i-am confirmat că mă pot interna, miercuri eram deja în salonul 404, joi eram operată, vineri mergeam în picioare, iar sâmbătă am venit acasă.

Operația a fost laparoscopică, minim invazivă.

Ziceam că îmi era mai frică de pancreatită decât de operație, dar tot mai mult decât de operație, îmi era frică și de anestezia generală. Deh, am văzut prea multe filme, documentare și seriale cu doctori. Îmi era teamă că n-o să mă mai trezesc, că o să simt ce mi se face șamd. Spre surpriza mea, îmi aduc aminte doar când anestezistul mi-a spus că o să amețesc un pic, că l-am întrebat de ce sunt becurile colorate și atât. Următoarea amintire e când asistenta mă zgâlția ușor de umăr și mă striga să mă trezesc. După care prietenul meu, medic rezident care a asistat la operație, a venit să mă scarpine la nas că aveam o mâncărime. Am știut din prima secundă unde sunt și de ce sunt acolo. Deci la următoarea operație (dacă va mai fi vreuna), am mai scăpat de-o frică. M-am ridicat din pat la vreo 3 ore după operație, dar m-am întors imediat înapoi pentru că mi se făcuse greață de la anestezie. Abia spre seară, pe la 18-19 puteam merge mai mult, fără să-mi mai vină rău.

Profit de experiența asta să subliniez un fapt care mi-aș dori să-l priceapă și să-l accepte fiecare om: mai bine previi decât să tratezi. Și prin asta vreau să spun că nu trebuie să aștepți până în ultima clipă, până când devine o urgență sau un accident, dacă te știi bolnav cu ceva. Frica de medic e nejustificată în comparație cu frica de ce ți s-ar putea întâmpla în cazul în care ajungi prea târziu. În salon cu mine era o tanti supraponderală, la vreo 47 de ani, care ajunsese la spital acum două luni și jumătate în comă diabetică, cu un abces îngrozitor la piciorul drept. Mi-a spus și ea și prietenul meu doctor că e o minune că mai e în viață. Și asta doar pentru că i-a fost frică să vină la doctor. Stătuse așa vreo 3 luni de zile, până când au adus-o aproape moartă. Nu știu cât țineți voi la viața voastră, dar eu nu m-aș lăsa pe ultima sută de metri nici să mă picuri cu ceară. Și vă spune asta cineva care cu greu mai are încredere în doctorii și sistemul medical din România.

Așa că dacă vă știți suferinzi de ceva ce se poate trata, nu mai stați pe gânduri, când vă hotărâți poate fi prea târziu.

_____________________________________
* mi-a spus că-s ipohondră pentru că nu m-am mulțumit cu rezultatele ecografului, ci mi-am făcut și RMN. 😀