Plânsul lui Nietzsche

Autor: Irvin D. Yalom
Titlu original: When Nietzsche Wept
Naționalitate: american
Gen: ficțiune
Anul apariției: 1992
Nr. pagini: 395 (Humanitas)
Premii: –
Ecranizare: When Nietzsche Wept
Traducere: Luana Schidu
Alte cărți de același autor: Problema Spinoza
Nota mea: 5/5

Mă feream de Plânsul lui Nietzsche de vreo 6 ani, de când a apărut prima dată la Schimb de Cărți. Nu mă interesa subiectul, nu mă interesa Nietzsche sau filosofia lui. Deloc. Când Anca a propus-o pentru clubul de carte, mi-am dat ochii peste cap și mă gândeam cum o voi abandona după primele 10 pagini. Iar când și celelalte fete din club au strâmbat puțin din nas și-au declarat că „nu se întâmplă nimic în carte”, mă și gândeam cum să fac să n-o citesc. Numai că întâmplarea a făcut să am cartea în poșetă în timp ce trebuia să aștept pe cineva. Am început să citesc și, surpriza surprizelor, după 15 pagini eram deja acaparată.

Știam despre Nietzsche că a spus un singur lucru, dar nu voiam să știu în ce context și respingeam tot ce venea dinspre el sau se îndrepta în direcția lui. Nu că aș fi fost împotriva a ce spunea (cum aș fi putut fi dacă nu cunoșteam contextul?), pur și simplu eram total dezinteresată de munca lui. Meritul acestui roman e că a schimbat asta cu totul. În timp ce citeam cartea lui Yalom am și trecut pe listă vreo două cărți scrise de Nietzsche și probabil le va veni rândul mai repede decât aș fi crezut vreodată.

Plânsul lui Nietzsche este o carte de tipul „cum ar fi fost dacă?”, iar mie ipotezele de genul ăsta îmi fac cu ochiul. Yalom își imaginează cum ar fi fost dacă întâlnirea dintre Josef Breuer, părintele psihanalizei, și Friederich Nietzsche ar fi avut vreodată loc. Era pe punctul de a se întâmpla și în realitate, doar că Nietzsche a refuzat să-l vadă pe medic. Ar trebui să știți că toate personajele principale și relațiile dintre ele sunt reale.

Cartea începe cu o întâlnire neobișnuită dintre Josef Breuer și Lou Salome. Josef Breuer a fost „un distins medic austriac, care a făcut mari descoperiri în domeniul neurofiziologiei și care a pus bazele psihoanalizei, dezvoltând vinecarea prin vorbire, aplicând metoda pacientei Anna O. în anii 1880.” (sursă), iar Lou Salome, pe lângă presupusă amantă a lui Nietzsche și prietenă a marilor gânditori ai secolului al 19-lea, a fost și psihanalist. Pentru că știe de noua metodă pe care medicul a folosit-o cu Anna O., Lou Salome îl abordează pe Breuer pentru că în mâinile lui stă mintea unuia dintre cei mai luminați oameni ai secolului. Îndrăzneață și emancipată, Salome mai mult îl forțează pe Breuer să îi intre în joc pentru a-l trata pe Nietzsche de disperare. Îi înfățișează situația și îi spune că probabil ea este vinovată pentru starea în care se găsește Nietzsche, prin urmare se simte cumva responsabilă cu vindecarea lui. Însă acest tratament îi trebuie aplicat fără că filosoful să știe ce i se întâmplă.

Complotul pus la cale de Lou Salome și de prietenii apropiați ai lui Nietzsche îl fac pe acesta să-l caute pe Breuer pentru a se vindeca de migrene și de starea foarte proastă a sănătății lui. Dacă romanul îmi placea până la momentul întâlnirii lor (aceea care nu s-a întâmplat și în realitate), odată ce „i-am auzit vorbind”, nu l-am mai putut lăsa din mână. Dialoguri inteligente, ping pong cu idei, minți luminate, o barieră de comunicare, lipsa familiarității, dificultatea de apropiere, dar mai ales cuvinte alese magistral de Yalom, toate astea fac din Plânsul lui Nietzsche o carte savuroasă. Mai ales dacă vă plac dialogurile de seducție a minții. Pentru că asta încearcă Breuer să facă cu Nietzsche, să-l seducă la nivel intelectual, să-i atragă atenția și să îl manipuleze să-și dezvăluie secretele. Să-l facă să vorbească despre sentimentele lui, să-l poată trata de disperare. Însă Nietzsche nu îi face deloc munca ușoară pentru că are un răspuns pregătit pentru orice întrebare are Breuer. Toate încercările lui de a ajunge la sufletul lui, la discuțiile despre treburi sufletești sunt zădărnicite de zidul de intimitate pe care filosoful l-a ridicat în jurul lui și de abilitatea de a schimba subiectul sau de a nu răspunde la intrebările uneori prea intime pe care le pune medicul.

Momentul în care îi captează atenția și care-l atrage cumva în capcană pe Nietzsche se întâmplă după ce acesta are o criză monstruoasă de migrenă, pe care Breuer ajunge la timp să i-o trateze. După acest episod din mijlocul nopții, lui Breuer îi vine ideea de a-i propune lui Nietzsche să accepte un schimb de vindecare. El îi va trata migrenele, îl va învăța cum să le evite, iar Nietzsche îi va trata sufletul și mintea. Îl va ajuta să iasă din hățișul ideilor care nu-l lasă să doarmă noaptea, care îl chinuie în orice moment când mintea nu îi e ocupată cu altceva. Lui Breuer îi trebuie doar o lună pentru a-l ajuta pe Nietzsche, iar în tot timpul ăsta, când îi face vizite la clinica în care îl va interna, filosoful îi va fi psiholog.

Discuțiile din timpul sesiunilor sunt atât de minunate și atât de revelatoare încât cred că Plânsul lui Nietzsche ar trebui citită de toți cei care au impresia că a merge la psiholog înseamnă a admite că ești nebun. Yalom, de profesie psihiatru, așterne pe hârtie cu un deosebit talent de povestitor secretele psihanalizei, modul în care întrebările potrivite și punctele de vedere diferite pot deschide mintea și găsi soluții la cele mai întunecate probleme. Analiza până la cele mai fine detalii a relației dintre Breuer și Anna O. și a obsesiei lui pentru ea atrag concluzii din cele mai uimitoare pentru medic. Deși este un om împlinit profesional și personal, un om căruia nu pare să-i lipsească nimic: nici faimă, nici avere, nici o soție frumoasă, nici copii sănătoși și minunați, Breuer este cel mai nefericit de pe Pamânt. (Poate doar Nietzsche îl întrece.) Însă vorbind despre visele și angoasele lui, despre cum își percepe viața văzută din interior, despre distanța pe care a pus-o între el și soția lui, ajunge la ideea că tot ce-a făcut dintotdeauna a fost să urmeze tipare, să îndeplinească condiții, să se conformeze valorilor și rigorilor societății, uitând să țină seama  și de plăcerile și dorințele proprii. Pe de altă parte, aducând-o p Anna O. în discuție și influența sa toxică pe care o are asupra lui Breuer, Nietzsche încearcă să se vindece și el de Lou Salome. Poveștile sunt cumva asemănătoare, atâta doar că Lou nu este o pacientă care suferă de disperare.

Când Nietzsche îi alimentează dorința de a-și băga picioarele, scuzați-mi limbajul, Breuer e cu 5 secunde mai deștept și-l pune pe amicul său Freud (Sigmund Freud) să-l hipnotizeze și să-i inducă starea necesară pentru a trăi în subconștient varianta vieții sale în care își părăsește familia, meseria și țara. Dacă vă povestesc ce se întâmplă în continuare și cum se sfârșește acest experiment ar însemna să vă iau plăcerea de a-l descoperi singuri.

Vă mai spun însă că jocul în care sunt antrenate cele două minți fabuloase creează pentru cititori un spectacol deosebit. Ambii se lasă cu greu, ambii au orgolii nemărginite, însă amândoi ies din discuțiile astea transformați. Citiți cartea și veți înțelege despre ce vorbesc.

Îmi pare rău că am evitat Plânsul lui Nietzsche atâta timp, însă îmi pare bine că până la urmă i-am dat o șansă.

Iar dacă ați văzut cumva A Dangerous Method, veți găsi asemănări cu povestea dintre Jung și Freud. Dacă ați citit cartea asta, poate veți vrea să vedeți și filmul.