Dănuța, dintr-a doua până într-a cincea

Faptul că nu trece zi în care să nu mă adresez Ancăi cu Oana sau Oanei cu Anca (ba uneori o bag și pe Ana în schemă) a dus la o discuție cu ele care mi-a adus aminte că în în ciclul primar, profesoara de franceză nu mă scotea din Dănuța.

Deși vedea numele meu în catalog de fiecare dată când îmi trecea nota, când mă numea să citesc sau să fac vreun exercițiu, întotdeauna eram Dănuța. S-a scuzat de câteva ori și mi-a spus că are o elevă într-o altă clasă, cu care semăn leit și confundându-mă cu ea, folosește același nume.

Dacă la început nimeni nu știa cine e Dănuța, pe parcurs am ajuns să răspund la numele ăsta în timpul orelor de franceză. Nu mă mai deranja și reacționam la fel ca și la Andreea. Ciudat e, acum când mă gândesc, că nici un coleg n-a făcut mișto de mine, nimeni nu m-a strigat Dănuța în pauză, toți păreau să accepte faptul că profesoara era zăpăcită, că nu își ținea minte bine toți elevii și-i comprima într-unul singur. Eu n-am văzut-o pe adevărata Dănuța în viața mea și tare curioasă aș fi dacă mai semănăm și-acum sau dacă am semănat vreodată și pentru alți ochi în afara celor ai profesoarei de franceză.

Am mai avut o profesoară, dar nu mai știu ce materie preda, căreia îi plăcea să ne cheme pe cel de-al doilea nume. Astfel eu eram Elena, iar Emanuel era Mircea. Dacă cu Dănuța m-am obișnuit, cu Elena nu-mi ieșea niciodată.

Dacă și vouă vi s-au dat nume din burtă, sunt tare curioasă de poveștile din spatele lor.