Sunt bine

A trecut o săptămână de când mama mea nu mai e, iar eu tot amorțită sunt. Nu-mi simt simțurile, dorurile, durerea, pierderea, nu simt absența. Și-aștept să mă lovească, să-mi stoarcă mai multe lacrimi decât am vărsat pe 25 februarie, aștept să mă sfâșie dorul și să mă copleșească durerea. Însă mă tem că aștept toate astea în zadar, mă tem că moartea mamei mele nu mă doare și, pe lângă faptul că-mi dezvoltă și mai multe culpe, mă și enervează.

Da, am avut timp să mă pregătesc pentru plecarea ei, m-am obișnuit cu absența femeii care a fost mamă. Da, nu mai era ea încă de când a murit tatăl meu. Da, e mai bine pentru ea, s-a terminat cu chinul și cu viața trăită degeaba. Și totuși, nu mi se pare în regulă că eu sunt atât de bine. Că nu plâng, că nu jelesc, că nu mă doare. E mama mea și nu mai e. Ar trebui să plâng, s-o caut, s-o vreau lângă mine, să nu mă pot uita la pozele ei și să îmi doresc s-o găsesc măcar în întuneric sau în vise. Nu fac nimic din toate astea și nici măcar nu vreau să încerc să răspund la întrebarea „de ce?”.

Sunt bine, prea bine la un timp atât de scurt după pierderea ei.