Când citesc, în capul meu e o întreagă scenetă

Scriam aseară în știrile zilei din literatură pentru Mix Up despre un test de viteză a cititului. Mi l-am făcut și mi-a ieșit că-s cu 11% mai înceată decât media. Mi-a plăcut că pe baza rezultatului mi-a spus că aș citi Război și pace în 43 de ore și 54 de minute, Catch-22 în 13 ore și-un minut, 1984 în 6 ore și 39 de minute, Fructele mâniei în 12 ore și 40 de minute, Culoarea purpurie în 4 ore și 58 de minute, Aventurile lui Alice în Țara Minunilor într-o oră și 59 de minnute, Biblia în 58 de ore și 8 minute și așa mai departe. (Funcție îndeplinită cu brio și de Kindle-ul meu, lucru pentru care-l ador și care mă motivează incredibil să citesc mai mult).

După care, le-am îndemnat și pe fete să-și facă testul. Oana e cu 30% mai rapidă decât media, iar Anca cu 7%. După care, evident, am început discuția despre viteza de lectură. În timp ce ele pot citi atât de repede, eu o lăăăăălăi citind cu intonații și inflexiuni. În capul meu fiecare are propria lui voce, fiecare personaj urlă, țipă, plânge, râde, e ironic, circumspect, fericit, îi e ciudă, suferă sau e trist. Și n-aș putea citi o carte fără teatrul ăsta din capul meu. Să citesc așa cum am auzit-o în cască pe traducătoarea de la Teatrul Maghiar, fară virgulă, fără punct, monotonă și plictisitoare. Nu pot citi doar ca să înregistrez evenimentele, dacă nu aud glasul personajelor și nu le aud vorbind, parcă citesc prospectul  unui medicament.

O invidiam pe Oana când o vedeam cât de repede citește, pentru că viteza ei înseamnă mai multe cărți citite într-un timp mai scurt (iar lista mea crește în fiecare zi), dar acum, după ce am discutat despre asta și-am înțeles de ce-mi ia mie așa de mult, mi-am dat seama că n-aș schimba nimic. Probabil nici nu pot, dar nici nu vreau să încerc. Prefer să-i aud pe toți vorbindu-mi în minte.

Abia aștept să-mi spuneți cum citiți și ce-i în capul vostru când o faceți.