Alegi mama sau copilul?
Timp de câteva zile, până să mă conving că nu-s gravidă, s-a întâmplat să vorbesc despre sarcină destul de mult. Vineri și sâmbătă seara m-am simțit destul de rău, dar pentru că aveam câteva simptome care indicau că, cine știe?, poate Tudor își face loc în pântecele meu, n-am luat nici un medicament. Am preferat să-mi sting durerea de cap cu o compresă cu apă rece, iar greața și durerea de stomac cu un somn. Asta a fost vineri, iar sâmbătă am fost în pat la ora nouă seară și am și adormit pe la zece fără ceva, tot pentru a scăpa de durerea de stomac. De data asta, însă, nu mai aveam impresia că-s gravidă, deci puteam lua o pastilă. Doar că n-am vrut.
Faptul că m-am simțit atât de groaznic, chiar fără să-mi crească o altă viață în mine, m-a pus un pic pe gânduri. Mă îngrozește faptul că migrenele mă vor chinui zile întregi și eu nu voi putea lua medicamente, mă oripilează gândul că orice durere va trebui suportată și că foarte puține medicamente îmi vor calma simțurile. Și, prăpăstioasă cum sunt, ghici la ce m-am gândit? Că nu-mi trebuie multe să-mi imaginez sfârșitul lumii. Nu-s la curent cu statisticile, dar bănuiesc că-n secolul nostru, femeile nu mai mor la naștere așa cum se întâmpla mai demult, nu? Adică sper că sunt rare și puține cazurile în care nașterea se complică atât de mult încât soțul trebuie să decidă a cui viață o salvează. Dacă sunt prea naivă, iertați-mă, vă rog, nu citesc presa și nici literatura de specialitate.
Și-atunci am făcut un exercițiu de imaginație. Dacă aș fi eu soțul și-ar trebui să aleg între viața soției mele și a copilului meu? (bine că nu vă trebui să răspund la întrebarea asta niciodată). Aș salva-o pe cea pe care am ales-o să-mi fie alături la bine și la greu, până la adânci bătrâneți, pe femeia pe care o iubesc și fără de care n-aș mai ști să trăiesc sau pe copilul meu, fructul dragostei noastre, bucățică din femeia pe care o iubesc, un copil pe care nu aș fi pregătit să-l cresc singur? Nu-mi place joaca de-a Dumnezeu, cu atât mai puțin când e vorba de decis pentru oprirea unei vieți. Și totuși mă văd înclinată către a o salva pe mamă. Aș vrea să o am în continuare alături de mine, să trecem prin durerea pierderii unui copil împreună, să avem grijă unul de altul și poate să încercăm să avem altul mai târziu, iar dacă nu se poate, să adoptăm unul. Mi-ar fi de mii de ori mai greu să suport pierderea unui om pe care l-am cunoscut de atâția ani și cu care am împărțit un trecut îndelungat, plin de amintiri, de sentimente, un om pe care-l cunosc și-l iubesc, decât piederea unui copil pe care nu l-am văzut niciodată, cu care nu am nici o amintire și pe care poate l-aș considera, chiar dacă cu a milioana parte a sufletului meu, vinovat pentru prăpădirea mamei lui.
E doar un exercițiu de imaginație și un răspuns cu două variante, unde nu-i cale de mijloc, deci nu-mi săriți în cap dacă nu sunteți de acord cu mine. Mi-ar plăcea să vă știu și vouă răspunsurile, iar dacă sunteți mame, încercați să faceți abstracție puțin de lucrul ăsta. Să vă gândiți din perspectiva soțului. Sau, și mai bine, întrebați-l pe el ce-ar alege, că eu nu-mi fac speranțe că domnii îmi vor răspunde.
Ferească Dumnezeu să fii ous într-o asemenea situaţie. Nici nu vreau să mă gândesc şi nici tu nu ar trebui să fii prăpăstioasă şi să faci asemenea scenarii. Dacă totuşi, trebuie să-ţi răspund la întrebarea asta grea de tot(e luni, trebuia să ne iei mai uşor :)) îţi spun sincer că nu ştiu. Oricât ai încerca în viaţă să-ţi imaginezi cum ai reacţiona într-un moment critic, cred că tot nu ştii şi nu ai hotărî ca în momentul acela. Cred că depinde de multe circumstanţe din momentul adevărat al luarii deciziei. Practic tot nu ţi-am răspuns, doar te-am ameţit :)). Însă, pe cuvânt că nici nu vreau să mă gândesc la ceva aşa de groaznic, câtă vreme ştiu sigur că nu voi trece prin asta. Iar bărbaţii nu cred că ar răspunde vreodată la o astfel de întrebare pusă de soţia lor.
E o întrebare foarte grea, mai ales când trebuie să răspunzi la ea nefiind constrâns de împrejurări… pragmatic, rațional, pare a fi firesc să alegi ceea ce cunoști și iubești și ți-e alături de ceva vreme, deci mama. Însă, emoțional vorbind, ca viitor părinte, iubești copilul acela încă nenăscut fiind… e una dintre alegerile absurde, la care n-ar trebui să fie nimeni supus… dar, viața…
Cât despre sarcină, Andreea, să știi că există și posibilitatea să fie o perioadă super ușoară, fără grețuri și migrene și alte de-astea… în plus, când ajungi acolo, și știi în interiorul tău crește o viață, una pe cate ți-ai dorit-o, altfel simți și vezi lucrurile, decât acum, dinafară… ahh, câte poate suporta o femeie!!!
Zi faină!
E o intrebare extrem, extrem de dificila. Inainte sa mi se nasca fetita, cred ca as fi raspuns fara ezitare, salvez mama. Insa, de cand a aparut aceasta fiinta in viata mea, mi-e greu sa aleg intre ele doua. Sunt la fel de importante. Chiar nu stiu ce sa zic. M-ai pus pe ganduri.
pai tocmai asta e. nu te gandi la ce ai face acuma. ci la ce-ai fi facut in momentul ala, al nasterii.
na, nu mai insist, ca nu-i deloc placut sa te gandesti la asta. dar aia voiam sa subliniez, alegerea din momentul ala, nu dupa ce ai crescut copilul.
Stiu. Dar acum nu ma mai pot pune deloc in situaia aia.
Eu am fost norocoasa pana acum, nu mi-a fost deloc rau de niciun fel, asadar nu am fost tentata sa iau nicio pastila. Totusi, cred ca in cazul in care esti insarcinata ti-e mai usor sa suporti eventualele stari de rau fara sa iei medicamente, na, ai o motivatie puternica, una dintre cele mai puternice 🙂
In cazul alegerii nu cred ca e la indemana sotului sa o faca. Protocoalele medicale obliga medicii ca intotdeauna sa aleaga mama. Asa ca, indiferent ce va dori sotul sau mama, alegerea nu o vor face ei.
Sper sa ne dai vestea cat mai curand! 🙂
Draga Tomata, si eu sufar de migrena cronica,a debutat pe la pubertate si am cam 2-3 episoade pe luna. In general in perioada ovulatiei si pe urma inca o data la menstruatie. Si totusi, perioada de sarcina a fost o binecuvantare, pt ca n-am avut absolut nicio migrena – si am auzit chestia asta si de la alte femei, schimbarile hormonale din timpul sarcinii pot avea si efectul asta, de a te scapa de migrene pt respectiva perioada.
Cat despre intrebarea ta, cred ca raspunsul e mama, de altfel, din cate stiu eu, si stiinta medicala asa functioneaza, in caz de ori/ori, intotdeauna se alege mama. Argumentele sunt multe: mama poate mai are alti copii acasa, are oameni care o iubesc si depind de ea, e deja un individ viabil biologic. Copilul respectiv e mai mult ipotetic, il salvam cu pretul vietii mamei lui, dar poate va avea probleme de sanatate mai incolo, poate nu va supravietui sa devina adult etc. In plus, de ce ai condamna un copil la o viata fara mama? Daca, in schimb, mama sufera de o boala foarte grava si incurabila, si se pune problema: sa salvam copilul sau sa prelungim viata mamei cu 3 luni? Atunci cerd ca ar fi coerct sa salvam copilul. Oricum, in situatii de criza, cred ca medicul ia decizia, si conform protocoalelor medicale, mama are intaietate.
sa stii ca la asta nu m-am gandit si n-am fost atenta daca ovulatia are ceva de-a face, insa am observat ca perioada ciclului e cu migrene. cel putin in prima zi. si stari de greata si dureri de stomac. pentru a scapa de ele, tocmai am inceput un tratament cu placute de cupru pentru ca mi-am zis sa-ncerc si asta. stiu cazuri in care a facut bine.
stiu ca sarcinile pot schimba o gramada de chestii, regla alta gramada si sper din suflet sa fie asa.
pana sa-mi spuneti voi, n-am stiut care-s protocoalele medicale si ca se salveaza mama.
Migrene…zic mulţumesc că n-am făcut cunoștință cu ele, încă, însă durerile menstruale sunt la locul lor lună de lună.
În ceea ce proveşte alegerea…cred c-ar fi cam dificil pentru soţ. Cred că el trebuie să mulţumească medicinei că nu mai trebuie să facă astfel de alegeri. Dac-aş alege eu, probabil că aş zice mama pentru că de ea mă leagă amintiri, sentimente, bucurii, tristeţi şi tot amalgamul de stări.
Noi am decis ca nu vrem bebe asa ca nu se va pune problema asta ever. Iar de pregnancy scare nu am avut parte absolut niciodata (ii multumesc ginecoloagei mele ca mi-a gasit metoda de preventie care mi se potriveste).
Orice om cu cap ar raspunde sotia la intrebarea respectiva.
felicitari pentru acordul comun, e destul de greu sa se gaseasca doi oameni cu aceeasi viziune. 🙂
iar de cand am citit un articol foarte misto al unei tipe care nu vrea copii, mi-am schimbat si eu prejudecatile, pentru ca, aveam cateva si nu mi se parea “normal” sa nu vrei copil. bine ca m-am luminat 🙂
Şi eu aş salva-o pe mamă. Îmi aduc aminte de-un film în care soţul nu a avut de ales, mama a murit şi el a rămas cu copilul. Copil pe care-l privea jucându-se printr-o perdea de lacrimi şi se întreba “La ce bun fără ea…?”.
Cinic – dar realist – vorbind, copii se mai pot face. În ultimă instanţă, se pot adopta. Dar pe femeia aia nu mi-o mai aduce nimeni înapoi. Şi era (în ipoteza că aş salva copilul) o femeie în sufletul căreia se plămădiseră vise, care avea dorinţe, care…. exista, psihic şi sufleteşte vorbind. Copilul încă nu există, e o tabula rasa care ar urma să fie scrisă de mine şi de ea. De unul singur, n-aş putea-o face – cu siguranţă, nu având în cap faptul că ea s-a dus pentru că eu am ales asta.
Şi ca bărbat, în ultimă instanţă mi-aş pune problema aşa: ea e femeia pe care-o iubesc, femeia alături de care vreau să trăiesc o viaţă. Ea e singura femeie pe care mi-o doresc mama copiilor mei. Dacă nu se poate, nu vreau s-o pierd. Vreau să rămân cu ea.
Nu spun că n-aş fi îndoit de durere, însăşi faptul de-a te afla în faţa unei asemenea alegeri e o tragedie… dar aşa aş gândi şi asta ar fi alegerea mea.
si eu zic ca as alege mama. sa fereasca Dumnezeu de asemenea alegeri.
am o cunostiinta careia i-a murit sotia la nastere si a ramas cu un baietel pe care il cresc bunicii. este foarte trist.
Statistic vorbind, in lumea femeile mor la nastere in numar mult mai mic, totusi in raport cu lumea, Romania sta destul de prost la capitolul asta din mai multe motive ( educatie, dotarile spitalului, competenta medicului, monitorizarea sarcinii, stilul de viata al mamei, in timpul sarcinii etc etc nenumaratae si neimaginate alte motive) mai ales pentru ca ne place sa ne dam membrii in clubul select UE. Trendul, de prin filme, carti si oamenii din jurul meu, este ca mama prefera sa-si salveze copilul iar tatal alege sa o salveze pe mama. Mi-a fost greu mereu sa ma gandesc, ce as face eu, si cred ca tine de situatia de atunci, de hormoni, de intensitatea momentului etc etc. Unii spun ca cel mai important e copilul si ca instinctul de mama si hormonii iti provoaca o stare inexplicabila prin care esti dispusa 100% sa renunti la tine si sa protejezi copilul, altii merg pe principiul ca oricand mai poti face copii si cel mai bine e sa salvezi mama.
Dpdv social, cred ca e destul de tragic ca in urma unei nasteri sa rezulte un vaduv si un orfan de mama. Dpdv personal, nu stiu daca vreodata se umple golul pierderii unui copil sau daca aceasta pierdere nu devine un handicap personal pt tine ca mama, care afecteaza oricum viata cuplului si a urmatorilor copii.
Eu nu am copii acum (de care sa stiu 😛 ) si in teorie, cred ca as opta sa ma salvez pe mine ….. si prefer sa raman cu alegerea asta si sa nu fiu vreodata pusa efectiv in fata unei astfel de situatii.
in raport cu lumea, Romania sta prost la prea multe capitole. 🙁
Cred ca Ileana Vulpescu spunea ca un copil e o polita in alb, niciodata nu stii cum o sa creasca, poate o sa fie minunat, poate nu, el e un potential, mama e o certitudine, stii cine este si cum este. Eu una as alege mama
Sotul meu mi-a spus ca m-ar fi ales pe mine,eu daca as fi fost in postura de a alege intre mine si copilul meu, as fi ales copilul.Bine ca nu s-a intamplat asa ceva si suntem bine amandoua 🙂
Insa atunci cand asptepti un copil ai alte sentimente,alta gandire.
sunt sigura ca in calitate de mama gandesti altfel. numai ca, cred eu, atunci cand e nevoie de decizia asta, mama nu mai e in stare sa gandeasca coerent si logic si ma gandesc ca nu pe ea o intreaba medicii. nu stiu, vorbesc din banuite, nu din experienta sau din fapte sigure. sper doar sa nu trebuiasca sa cunosc situatia in detaliu.
Poate nu gandesti coerent,dar gandesti cu sufletul …
1. Daca tot ai decis sa incercati, recomand sa iti vizitezi medicul ginecolog (asta in caz ca nu ai facut-o deja). Nu strica un consult complet si este foarte posibil sa iti recomande acid folic (cica ajuta la ‘fertilitate’, plus pentru primele luni de sarcina). Oricum, e bine sa ai intalnirea asta si sa discuti chestii. Din secunda asta ar trebui sa ai numarul de telefon al medicului, sa poti sa suni, daca is probleme (ai nelamuriri mari).
2. Un shameless promotion catre un articol care iti ofera niscaiva sfaturi in domeniu: http://gyniclinique.ro/obstetrica/pregatiri-necesare-inainte-de-a-ramane-insarcinata.html
3. Exista medicamente ce se pot lua in sarcina. De asta zic ca-i bine sa ai numarul de telefon al doctorului, inainte sa bagi ceva pe gura, intrebi. Foarte bine ca nu te apuci sa iei diverse aiurea, poti face rau, dar din fericire chiar si gravidele mai au cate un ‘break’ la cate un medicament. In general, desi teoretic is destule restrictii in sarcina, din fericire exista si chestii ce se pot lua. Ca si alimentatie cel putin, in afara de cateva ingrediente de care am stat departe, am halit cam de toate si nu au fost probleme 🙂
Acu’ sa revenim la intrebarea ta cea grea …
Rational vorbind este normal sa pui cei doi parinti in prim plan pentru ca un copil il mai faci (adopti), dar pe mama nu o mai nasti o data.
In alta ordine de idei, ti-ai demonstrat deja si singura ca atitudinea ta de femeie (chiar si inca ne-mama) se cam schimba. Tu nu esti inca insarcinata (si abia astept sa-mi dai vesti bune, chiar iti tin pumnii) si deja te-ai pus pe planul al doilea (neluand medicatie, desi ai nevoie de ea, pentru ca ai putea afecta copilul).
Asa ca decizia asta care e atat de simplu de luat ‘la rece’, ar deveni o chestie aproape imposibila, odata ce ai un urmas ce se ‘coace’ in burta. In momentul respectiv incetezi sa gandesti rational si simti ca trebuie sa protejezi bucatica aia mica ORICE AR FI. Pare anormal pentru un om rational, dar o gravida nu mai este un om rational 😀
Stiu ca am fost sa-mi verific prin luna a sasea eternele mele chisturi mamare, sa vad daca is tot din alea de ‘apa chioara’. Am facut verificarea in aprilie, inainte sa ma las de pastile, am repetat ecorafia pentru a fi sigura ca e totul OK. Daca nu era OK, faceam pe dracu’ ghem sa duc sarcina pana intr-un punct in care copilul era in siguranta si dupa aia mai discutam. Si nici asta nu e o decizie a naibii de rationala, pentru ca, daca doamne-feri’, fiecare zi in care nu iei tratament sau nu pornesti sa rezolvi ‘problema’ te poate costa chiar viata.
Singura ocazie in care as fi fost de acord sa renunt la copil (si probabil as fi facut-o cu un regret imens si nu stiu cand mi-as fi revenit dintr-o asemenea trauma) ar fi fost daca avea Down sau ceva similar. In acest caz as fi preferat sa renunt la sarcina si sa incercam din nou, desi ar fi fost cea mai grea decizie din viata mea. Odata ce vezi bucatica aia si mai ales dupa ce i-ai auzit inima batand (ceea ce am putut in saptamana a 7-a de sarcina deja), pur si simplu ratiunea se cam duce naibii si intra instinctul ala ‘animalic’ ca trebuie sa faci totul pentru copilul in cauza.
Deci, sa ne fereasca al de sus de asemenea alegeri.
Lunile in cauza, mai ales in cazul unui copil dorit, sunt absolut geniale. Noi (asa ‘relaxati’ cum ne dam) am fost ca drogati de bucurie. Sunt in general destul de linistita si de optimista, dar acum parca sunt pe droguri serioase, atata bucurie iti poate provoca asteptarea asta si fiecare secunda pe care o petreci cu bucatica aia mica, inca nenascuta. Deci o asemenea situatie nu are cum sa nu te dezechilibreze nasol.
Alegerea insa nu-i usoara. Sotul poate mai are o urma de luciditate, dar in general mama cam da cu ratiunea de pereti. Deci ia ceva munca de lamurire sa o convingi sa isi puna viata mai presus de copil, cand instinctul ii spune ca ala micu’ trebuie sa traiasca.
Dupa cum zicea … sa ne fereasca al de sus de asemenea chestii, iar tie sa-ti mearga treaba asa cum trebuie si sa ai parte de ce-ti doresti. Ar fi chiar un eveniment ce m-ar bucura enorm si sper sa aungi sa traiesti experienta unei sarcini usoare si pline de fericire 😉
tulai, cat ai scris 🙂 pot face un guest post cu comentariul tau :))
dar ma bucur ca ai facut-o ca ai argumentat frumos.
inca nu stiu cum e, deci n-am instinctele in priza, deci o sa-ti zic (poate) altceva cand o veni vremea. pana atunci lucram de zor. 😀
Pai deja ai inceput sa ai instinctele (daca ai preferat sa induri decat sa iei medicatie ‘unsafe’), asa ca no problem. Oricat de ‘ne-mamicute’ ne-am da, pana la urma te ajung si chestiile astea 😀
Tin pumnii, nu cred ca ar fi prea multe chestii care sa ma bucure atat de mult cat o asemenea veste de la tine 🙂
Această întrebare este ca un cuțit cu două tăișuri. Poți alege viata mamei, în speranța că veți putea avea un alt bebe, chiar dacă acela va rămâne mereu în gândul și în sufletele voastre, și adesea vă veți întreba cum ar fi fost el în anumite momente din viața voastră; sau poți alege viața bebelușului, care merită șansa unei vieți, acesta trăind o copilărie lipsită de dragostea maternă și cu sechelele unui gând de vinovăție că el este cauza decesului mamei sale și implicit a suferinței tatălui. Cred că ambele alegeri lasă urme de regret și sentimente de vinovăție fie pentru mama îndurerată fie pentru copilul lipsit de mângâiere mamei. În aceeași dilemă cred că sunt și părinții care află că viitorul copil are o gravă problemă de sănătate. Aleg să-și dedice vița încercând să-i aline suferința micuțului, dar cu mulțumirea că au dat viață unei ființe sau aleg să-și continue viața simțind că o parte din suflet le-a pierit? Nimeni nu trebuie judecat, fiecare face alegerile așa cum îi dictează sufletul.