Dezonoare

Autor: J.M. Coetzee
Titlu original: Disgrace
Naționalitate: sud-african
Gen: roman
Anul apariției: 1999
Nr. pagini: 252 (Humanitas)
Premii: Man Booker Prize (1999), Commonwealth Writers’ Prize for Best Book Overall (2000)
Ecranizare: Disgrace (2008)
Alte recenzii de același autor: –
Citate: Disgrace
Nota mea: 3/5

Dezonoare e o carte despre care n-am auzit nimic, iar titlul a fost o surpriză pentru mine când a fost propus pe lista cărților clubului de carte. Auzisem vag de Coetzee, dar nu suficient cât să mă intereseze ce-a scris. Așa că i-am așteptat rândul cu destulă curiozitate, tocmai pentru că mie îmi place să nu știu nimic despre cărțile de care mă apuc. Nu e cea mai sănătoasă atitudine, pentru că s-a dovedit că a nu ști nimic despre subiect poate însemna să dai peste o carte foarte proastă. Vă întrebați probabil cum ajung cărțile pe lista mea de citit? Păi despre majoritatea știu câte ceva, o propoziție, un personaj, poate un detaliu din viața scriitorului care are legătură cu cartea respectivă… sunt destule motive pentru care adaug cărți pe listă și pe fiecare le explic în introducerea fiecărei recenzii.

Fără nici un înțeles ascuns, Dezonoare e chiar despre umilință, nedreptate și rușine. La început e povestea lui David Lurie, iar mai apoi a fiicei lui. Amândoi trec prin niște evenimente care au același efect asupra lor și care dovedesc că așchia nu sare departe de trunchi, pentru că ambii se comportă în același fel.

David Lurie, 52 de ani, e profesor universitar în Cape Twon, Africa de Sud. Îi plac femeile și sexul și asta aflăm din primele pagini când e înfățișată relația pe care o are cu o prostituată pe care o vizitează regulat. Apoi, din aceeași dorință carnală o seduce pe una dintre studentele lui, o convinge să ia cina cu el, după care se culcă cu ea. Dezvoltă o pasiune destul de puternică pentru fragila făptură, studentă la teatru, o caută și mai face încă o dată sex cu ea, deși ea nu pare prea doritoare. Totuși nu e viol. După care, la curs apare însoțită de un tip care pare a fi prietenul ei și care îi vorbește profesorului cam fără perdea și fără nici un respect. A doua zi, tipa îi bate la ușă și-i cere să o găzduiască. Profesorului, adică. Nu trece mult timp până când apar și acuzațiile de hărțuire sexuală, iar lucrurile devin interesante când Lurie e de acord cu toate (deși n-a violat și n-a abuzat de nimeni), când acceptă tot ce se spune despre el și pleacă de la Universitate fără nici cea mai mică dorință de apărare. Mi-a plăcut tare mult explicația pe care a dat-o:

“The people next door had a dog, a golden retriever. It was a male. Whenever there was a bitch in the vicinity it would get excited and unmanageable, and with Pavlovian regularity the owners would beat it. This went on until the poor dog didn’t know what to do. At the smell of a bitch it would chase around the garden with its ears flat and its tail between its legs, whining, trying to hide.” He pauses.
“I don’t see the point,” says Lucy. And indeed, what is the point?           
“There was something so ignoble in the spectacle that I despaired. One can punish a dog, it seems to me, for an offence like chewing a slipper. A dog will accept the justice of that: a beating for a chewing. But desire is another story. No animal will accept the justice of being punished for following its instincts. […] What was ignoble about the Kenilworth spectacle was that the poor dog had begun to hate its own nature. It no longer needed to be beaten. It was ready to punish itself. At that point it would have been better to shoot it.
“Or to have it fixed.”          
“Perhaps. But at the deepest level I think it might have preferred being shot. It might have preferred that to the options it was offered: on the one hand, to deny its nature, on the other, to spend the rest of its days padding about the living-room, sighing and sniffing the cat and getting portly.”          
“Have you always felt this way, David?”           
“No, not always. Sometimes I have felt just the opposite. That desire is a burden we could well do without.”

Pentru că așa cum spune în alte rânduri, e o slugă a lui Eros, iar cazul său se sprijină pe dorință. Nu vrea să fie un om mai bun, dar mai presus de toate, nu vrea să fie schimbat.

Așa că după ce părăsește Universitatea, pleacă în sălbăticie, unde fiica lui, Lucy, are o fermă. Speră să-și găsească liniștea acolo, în timp ce lucrează la o operă despre viața lui Byron. Numai că liniștea nu durează prea mult, pentru că ferma fiicei e atacată ziua în amiaza mare, el e bătut și desfigurat, iar Lucy violată. Moment în care cartea devine iar interesantă. Și enervantă (pentru mine) pe măsură ce înaintezi și vezi încăpătânarea fetei de a lua măsuri, de a raporta la poliție violul și jaful, dar mai mult de atât de a lua asupra ei întreaga vină a rasei albe care i-a torturat pe negrii africani. Continuă să trăiască în pericol, veșnic cu frica în suflet, dar cu conștiința împăcată pentru că-și face datoria. Apoi acuma… mie sacrificiile astea inutile nu-mi dovedesc nimic. Faptul că o persoană se sacrifică și se pune la dispoziția cruzimii barbarilor nu înseamnă absolut nimic pentru istoria umanității și nici nu va șterge toate ororile la care albii i-au supus pe negrii din Africa. Sunt prea multe și prea grave ca o singură persoană să schimbe ceva. Că le dă satisfacție negrilor care au violat-o, da, înțeleg, dar de ce să rămâi acolo când ai posibilitatea să pleci, de ce să îți trăiești viața sub teroare când nu ești obligat să o faci?

“They see me as owing something. They see themselves as debt collectors, tax collectors. Why should I be allowed to live here without paying? Perhaps that is what they tell themselves.”

“If they had been white you wouldn’t talk about them in this way,” he says. “If they had been white thugs from Despatch, for instance.”
“Wouldn’t I?”          
“No, you wouldn’t. I am not blaming you, that is not the point. But it is something new you are talking about. Slavery. They want you for their slave.”
“Not slavery. Subjection. Subjugation.”

Ca și David, și Lucy suferă o dezonoare, și întocmai ca el, refuză să facă ceva pentru a se salva. Așa tată, așa fiică. Doar că tatăl nu prea e de acord cu deciziile fiicei lui și dacă mi-a plăcut ceva la Lurie, aia e condiția lui de părinte. A știut să fie părinte, a încercat s-o ajute, doar că s-a lovit de-un zid de încăpătânare. Am citit prin câteva locuri că Lurie a eșuat ca tată, ceea ce din punctul meu de vedere e bullshit, pentru că chiar a făcut tot ce-a putut pentru a o ajuta, numai de obligat n-a obligat-o.

“Dearest Lucy, With all the love in the world, I must say the following. You are on the brink of a dangerous error. You wish to humble yourself before history. But the road you are following is the wrong one. It will strip you of all honour; you will not be able to live with yourself. I plead with you, listen to me.
Your father.”

I-am dat 3 steluțe pe Goodreads doar pentru că mi-a plăcut mult de tot stilul lui Coetzee, cum își construiește frazele, cum iși alege cuvintele, chiar și cum își conturează personajele. Însă în afară de asta, n-am găsit în Dezonoare nimic care să-mi placă. Nici subiectul, nici personajele. Mai mult de atât, și David și Lucy mi-au displăcut aproape întotdeauna. Când am discutat cu fetele din clubul de carte, două dintre ele au fost de-a dreptul îndrăgostite de cartea lui Coetzee, deci mai bine o citiți și vă decidedeți după.