Despre emoțiile din ziua nunții
Ah, câte sunt de spus despre ziua nunții de când a început și până s-a încheiat! Sper să nu uit nimic, de-asta mă și grăbesc să pun în scris toate trăirile și evenimentele că peste câtva timp sunt sigură că memoria mi se va încețoșa și n-o să mai fie totul atât de limpede ca acuma.
Multă lume mi-a urat să mă odihnesc în noapte de dinainte, să dorm, să nu mă stresez, să n-am emoții. I-am ascultat și-am dormit neîntoarsă. Nu pentru că nu mă stresam sau nu aveam emoții, ci pentru că ziua de vineri a fost criminală. Am umblat de am zis că ajung la capătul pământului atâtea drumuri am făcut. Unde mai pui că am fost și la o cununie civilă. Deci, am dormit dusă. M-am trezit sâmbătă la 8 pentru a mă spăla pe cap, să nu mai pierdem timp și cu asta la coafor. Înainte de asta am mâncat bine, că știam că nu mai pun mâncare în gură până la opt seara, am mai strâns prin casă, am spălat pe jos și-am ieșit pe ușă. M-am dus la Codrina după prăjiturile comandate pentru oaspeți când vor veni după mine. Am oprit la Galeria 1 să-mi cumpăr un laibăr de mireasă că știam că vremea va fi nesimțită, apoi am trecut și pe la lucru să împrumut cuierul pe care avea să atârne rochia, după care m-am întors acasă. Mai aveam jumătate de oră până să plec către coafor, așa că am savurat puțin singurătatea. Viitorul Sotz era plecat și el cu treburi, deci liniștea era doar a mea. Mi-am pregătit cele patru perechi de cercei, parfumurile noastre, pantofii și toată recuzita de care aveau nevoie fotografii cât timp eu aveam să lipsesc.
Mai aveam timp… și liniște.
Și lacrimi. Și dor. Și cum ar fi fost dacă. Și-am închis ochii și-am încercat să-mi închipui larma și vânzoleala din casă dacă erau părinții mei cu mine. Îl vedeam pe tatăl meu stresat și nervos, emoționat și stângaci, încercând la fel ca fiica-sa să organizeze și să rânduiască totul. Și ne auzeam certându-ne și exasperându-ne reciproc și iubindu-ne dincolo de cuvinte și de emoțiile care nu puteau fi deslușite și nici exprimate. O vedeam pe mama mea frezată și machiată, netezindu-și costumul (sau rochia?), păstrându-și calmul, dar cu lacrimile jucându-i în ochi. O vedeam la fel de plinuță cum era ea întotdeauna, o auzeam strigându-mă când cu drăgălășenie, când cu strictețe. Și-i vedeam pe amândoi flancându-mă când Cezar avea să vină să mă ceară. Și lacrimile-mi curgeau pe obraji, și-am alungat gândurile ștergandu-mă la ochi.
M-am dus la cimitir, am aprins o lumânare și-am îmbrățisat crucea. Pentru o secundă am simțit-o caldă. Mi s-a părut, sunt sigură. Pietrele nu se încălzesc de la sine. M-am recompus și-am pornit cu zâmbetul pe buze către coafor.
Am avut noroc să fie liberă și pedichiurista, că nu mai apucasem nici să-mi tai unghiile de la picioare. Bine că măcar le-am șters de lac.
După coafor m-am dus la machiaj. Era o zi superbă, un soare tomnatic acoperit din când în când de nori pasageri. A și plouat scurt, dar soarele a ieșit din nou. Îmi era cald când m-am întors acasă. Mă așteptau două dintre domnișoarele mele de onoare, pregătite să mă îmbrace. După ce ne-am distrat puțin cu pozele, cu diverse poziții și gesturi (abia aștept să văd poza în care leșin, pe cea în care mi-am dat cu pafum în ochi sau pe cea cu picioarele strâmbe) începeam să-mi pierd răbdarea. L-am sunat pe mire să vină odată după mine că mă plictisesc. Cred că întrezăriți puțin din Bridezilla care aveam să devin în următoarea oră și jumătate. Pentru că la un moment dat, I lost it. Îmi venea să-i bat pe toți. Motivele au fost două: vremea se stricase și ploua cu bulbuci – ceea ce scotea din schemă pozele din Piața Unirii sau Parcul Botanic – și toată lumea îmi dădea indicații – lucru pe care nu-l agreez în general, darămite în ziua nunții. Iar dacă mai adăugăm la asta și stresul de a-i mulțumi pe toți, tot nu vă puteți închipui la ce torturi îi supuneam pe toți în capul meu. Într-un final am reușit să-i scot pe toți afară și să mergem să facem poze la Jazzissimo, că altundeva nu știam unde. În mașina miresei m-am certat nițeluș cu nașa, dar ne-am împăcat că doar suntem prietene de peste 25 de ani, ne cunoaștem în profunzime, deci nu insistăm asupra acestui incident.
Ajunși la Jazzissimo se oprise și ploaia, dar fiind ud pe jos și rochia mea lungă de tot, nu puteam matura curtea Bastionului cu ea. E distractiv și obositor în același timp să pozezi. Sper că la ședințele foto de după nuntă să fiu mai răbdătoare și mai calmă. E drept că atunci nu mai aveam răbdare până la sală, tot ce-mi doream era să dansez. Numai la asta mă gândeam. Am ajuns într-un final și la biserică unde ne așteptau aproape jumătate din nuntași. Eu deja obișnuită cu rochia, cu freza, cu machiajul, uitasem că cei de acolo nu mă văzuseră până atunci. Mulți plângeau, unii îmi lăudau rochia, alții mă felicitau, eu mă transformasem din nou într-o găină fără cap și nu știam încotro s-o apuc și cu cine să vorbesc. Vedeam oameni care știam că trebuie să vină, prieteni, rude, familie, oameni necunoscuți care ne priveau cu drag și eu… tot ce-mi doream era să dansez.
La biserică, puținele emoții care mă încercaseră se risipiseră de tot. La fel ca la cununia civilă, așteptam să-mi zboare roiul de fluturi prin stomac, dar mnu… nu prea. Am devenit o insensibilă, văd că… A fost amuzant momentul în care m-am trezit cu coroana pe cap, mă tot gândeam că o să mi se strice freza când o să mi-o ia, mergeam robotic, de parcă eram teleghidată, dar a fost ok. La biserică am avut un al doilea moment în care m-au podidit lacrimile. E un pasaj în slujba preotului care vorbește despre părinți. Mă uitam la socrii care plângeau și lângă ei am văzut locul gol. Absența. Am început din nou să plâng. Incontrolabil. Îmi șiroiau lacrimile pe obraz, îmi tremurau buzele și bărbia și nu le puteam stăpâni. Parcă nu erau ale mele. Fotografii erau cu obiectivele pe mine, să surprindă momentul, iar preotul mă lauda că trăiesc emoția evenimentului așa cum ar trebui. Într-un final m-am calmat. Nu mi s-a întins machiajul, nu mi s-a stricat freza, slujba s-a încheiat. Gata… urma să dansez. Mai puțin.
Și-am pornit către sală. Dar despre ce s-a întâmplat acolo într-un post viitor.
Abia aşteptăm să vedem şi noi pozele!
Emoţionantă zi, într-adevăr, dar ai trecut cu bine peste emoţii şi nervi de Bridezilla şi zâmbetul de pe buze e tot ce contează.
Cele mai mari emotii le-am avut la dansul mirilor. Pana atunci parca nu era nimic asa de iesit din comun, insa in momentul in care am ajuns la sala si trebuia sa dansam s-a rupt lumea :))
Ce frumos, Andreea. 🙂 Abia astept sa vad poze!
Imi amintesc cu drag de nunta mea de acum 3 ani…
Mi-au dat lacrimile citind acest post și abia aștept continuarea…
Abia astept continuarea, Andreea.
M-am emotionat citind partea cu parintii. pe la mama ta ai pucat sa mergi de la nunta, i-ai povestit ca ai fost mireasa?
am fost la ea marti, dupa nunta, dar nu i-am spus nimic. nu stiu cat din ce spun eu ajunge la ea, dar nu vreau s-o intristez. e mai bine sa nu o supar, chiar daca poate nu-si da seama.
Felicitari draga mea! Ai surprins frumos momentul! Asteptam si pozele.. 🙂
Ce sentimente frumoase! chiar si cele triste cu parintii tai, sunt povestite intr-un mod foarte sensibil! ma bucur ca ai trecut cu bine peste emotii si ai avut o nunta cum ti-ai dorit!
am plans la momentele cu parintii. sa aveti parte de fericire.
M-am gandit la tine si la voi in zilele alea, stiam ca pe langa toata fericirea vor fi si momentele in care o sa le simti lipsa. Dar pana la urma, cumva, eu cred ca ei sunt cu tine, pentru ca fara ei nu erau ce esti astazi, si-s convinsa ca ai luat ce e mai bun de la amandoi si o sa dai totul mai departe copiilor tai.
Abia astep urmarea 🙂
A fost minunat, pietrele se mai și încălzesc uneori, glandele lacrimale nu uită cum să plângă, viața merge mai departe, dispariția nu va însemna niciodată sfârșitul iubirii și crede-mă că n-a fost locul gol… stai liniștită că n-a fost, doar că unele lucruri scapă privirii 🙂
tu tot timpul stii ce sa spui… multumesc :*
eu am plans la nunta unor colaboratori de-ai mei, atat de incarcat a fost acel moment; la o alta nunta aproape c-am lesinat (dar aici bag mana-n foc ca proportia era de 75-80% din vina pantofilor); lacrimez cand il mai vad pe sotul meu trist stiind ca isi aduce aminte de tatal lui; mai plang (acum mult mai rar) cand sunt dusa cu gandul la bunicii mei si ce-ar mai zice ei acum daca…; ma usuc de dorul parintilor stiindu-i departe de mine (ii vad cam rar);
dar tu, cum sa nu plangi tocmai acum, cand emotiile si sentimentele erau turate la maxim!
Esti de admirat pentru puterea de care ai dat si dai in continuare dovada sa mergi mai departe!
Numai de bine s-auzim 🙂
Te-ai trezit la 8? Ei bine, eu m-am trezit la 4 jumate, caci la 5 aveam programare la coafor, iar la 7 la machiaj. Si cu toate astea timp n-am avut nici sa ma asez 2 minute pe un scaun si sa respir in liniste. Doamne cate emotii sunt in ziua cea mare, iar tu, pe ale tale, le-ai povestit asa de sensibil ca mi-a dat si mie o lacrima.
Fie-va viata lunga si frumoasa impreuna, plina de voie buna si lumina in suflet!
aoleu, la 5??? da’ la cat a inceput nunta?
multumim pentru urari 🙂
Deci nu sunt singura mireasa care a plans in biserica amintindu-si de cineva drag. In cazul meu, e vorba despre bunicul meu cu care am crescut si care si-ar fi dorit foarte mult sa fie la nunta mea. La un moment dat incepuse sa-mi curga nasul si nu aveam cu ce sa-l sterg si mi-l trageam de zor in timp ce inconjuram masa. Cumva am simtit ca era cu mine acolo.
Eu sunt destul de emotiva in general, dar in ziua nuntii nu stiu ce s-a intamplat ca am fost fericita si atat. Emotiile le-am avut inainte.
Parca mai emotionata am fost la nunta sora-mii decat la a mea. Deh, fiecare traieste diferit momentele :).
Se spune ca e bine sa-ti ploua la nunta, e semn de belsug in casa !
M-a impresionat scena din biserica. Mi-am amintit ca, la nunta mea, tata – Dumnezeu sa-l odihneasca – a fost cel care a plans. Acum plang eu, dupa amandoi parintii.
Inca o data, iti urez sa fiti fericiti !
Casă de piatră! 🙂
Ce post emotionant… Ma bucur ca nu ti-a stricat coafura nici cand ti-a pus nici cand ti-a dat jos coroana de pe cap 🙂
De fiecare data cand scrii despre tatal tau sau mama ta , ma gandesc ca nu ii apreciez suficient pe ai mei…
A fost o zi incarcata de emotie si ai reusit sa o transmiti si in aceasta postare. Deaia imi place sa te citesc, pentru ca traiesc fiecare emotie alaturi de tine.
multumesc 🙂
si pretuieste-ti parintii… intr-o zi n-o sa mai fie alaturi de tine.
Am vrut sa vin sa te vad la biserica, pentru ca imi esti draga de aici. Dar nu am ajuns 🙁 si imi pare rau. De abia astept sa ne descoperi pozele si sa ne povestesti cum a fost la sala 🙂
hei, tu esti timisoreanca? 🙂 pai de ce nu bem o cafea?
sa stii ca mi-ar fi placut sa ma tragi de rochie (ca maneci n-aveam) si sa imi spui ca ai venit de pe blog.
Trecand peste partea clasica ca mireasa are emotii mirele este si el cam pe aceeasi lungime de unda. Asta cand se va relata?!
Eu sunt ca nea Marin (Amza Pellea)cand a fost la cinema: “Pai, bine, ba, fratilor, cum vine asta? Pif-paf, din pistoale… Du tu caii acasa… Da-mi un rachiu… Muierea mea ia-o tu… Da’ al porumb, al cui o fi al porumb, ma? Cin’ l-o-ngriji, cin’ l-o prasi, cin’ l-o culege, ca-l calcau cu caii-n picioare…”
..si zic: Dar cu nasa ce-ai avut?
:))