Vina copiilor nevinovați

Lăsăm puțin marele eveniment de-o parte și mai discutăm și despre altele, că subiecte sunt destule. Se pare că Soția călătorului în timp chiar e o sursă bună de inspirație pentru că și articolul de azi tot de-acolo izvorăște.

Nu știu dacă ați citit cartea, dar oricum dacă intenționați, nu vă stric nici o surpriză, nu spoiler-uiesc nimic. Și oricum ideea a mai fost întâlnită și prin alte cărți și prin filme. În această carte, mama lui Henry, călătorul în timp, moare când el avea vârsta de 6 ani. Deși parcă asta n-ar fi destul de tragic, tatăl lui îi întoarce spatele. Îl reneagă, îl consideră vinovat că el a supraviețuit și femeia pe care o iubea nu. Părășeste un copil de 6 ani, lăsându-l în grija vecinilor și a altor rude.

Cum spuneam, nu-i prima oară când aud de așa ceva, dar e prima oară când îmi pun niște întrebări și mă revolt în liniște, scriind pe blog. Știu că romanele și filmele sunt inspirate din realitate și nu sunt atât de naivă să cred că așa ceva se întâmplă doar la modul fictiv. Sunt convinsă că li se întâmplă oamenilor din jurul nostru. Și nu pot înțelege cum de se poate întâmpla așa ceva. Cum poate ajunge un părinte să-și urască propriul copil pentru că a supraviețuit? Cum poate să i se împietrească sufletul atât de mult încât să de îndepărteze de el, să îl uite și să nu-și dorească să-l vadă. Cum să-l învinovățească mai ales atunci când e evident că nu are chiar nici o vină. Când acel copil e singura și cea mai puternică legătură între el și jumătatea pierdută. Când copilul lui e tot ce i-a mai rămas și alinarea de care are nevoie.dragostea-nu-raneste

Ar trebui să îmi fac o categorie specială pentru lucrurile pe care nu le pot înțelege, că deja s-au adunat câteva și tot vor continua să se adune.