Persoanele cu dizabilităţi au ceva de spus
Unul dintre cele două lucruri* care mi-au plăcut enorm la PLAI a fost prezenţa persoanelor cu dizabilităţi. Cum vineri şi sâmbătă n-am fost decât la concerte, abia duminică am apucat să mă plimb în voie printre copaci, printre standuri, să intru în curţi, să bag în seamă şi altceva în afară de muzică. Am luat patrupedul cu noi şi ne-am bucurat de singura zi cu soare din tot festivalul.
Deşi am trecut de vreo două ori pe lângă standul persoanelor cu dizabilităţi, nu m-am oprit. Am văzut panoul pe care cine voia să le lase un mesaj o putea face cu o cariocă colorată, i-am văzut în scaune rulante, i-am văzut mişcându-se mai greu, vorbind mai greu, văzând mai greu. Dar nu m-am oprit şi nici nu m-am uitat insistent. Anca, voluntar la PLAI, mi-a povestit că scaunele rulante goale de pe alee pot fi încercate de cei care vor să se pună în pielea persoanelor cu dizabilităţi. Iar conservele sunt un fel de jaloane printre care trebuie să treacă, astfel încât să vadă cât de greu le e celor care nu pot merge. Am trecut mai departe, dar am rămas cumva cu regretul că nu am scris nimic pe panou.
După ce-am participat la un workshop de actorie, înainte să plecăm acasă, voiam să mai mâncăm ceva. Standurile cu mâncare erau vis-a-vis de standul celor de la CevaDeSpus.ro. M-am oprit în dreptul panoului, mă uitam la ce scria un băiat. Citeam ce-au scris alţii când unul dintre reprezentanţi mi-a spus că pot lăsa şi eu un mesaj dacă vreau. M-am pierdut instant. I-am spus că aş vrea să scriu ceva, dar că sunt copleşită şi că vreau să mă gândesc puţin la ce voi scrie. Până la urmă, mi-am luat inima-n dinţi şi le-am scris cu carioca albastră că mă simt mică înaintea lor şi că orice dizabilitate ar avea, să trăiască viaţa frumos. Sau ceva de genul ăsta, că nu-mi mai aduc aminte bine. Mai aveam puţin şi plângeam. Când Raluca mi-a mulţumit şi mi-a zâmbit, mi s-au înmuiat picioarele de-a dreptul. M-am aplecat lângă scaunul ei rulant, minuscul, la fel ca ea şi am întrebat-o cum o cheamă şi câţi ani are. Deja îmi jucau lacrimile în ochi şi îmi era frică să nu spun vreo tâmpenie. Tot cu zâmbetul pe buze m-a invitat la o discuţie, într-un loc mai ferit de trecerea oamenilor. Să putem vorbi în linişte. Mi-a oferit un ceai în repetate rânduri şi eu am tot refuzat. Nu ştiu de ce, cred că din cauza nodului din gât.
de vorba cu Raluca
Raluca are 23 de ani, a terminat facultatea de Litere şi acum lucrează pentru ONG-ul CevaDeSpus. Îi place să asculte jazz şi tango şi are un simţ al umorului extrem de dezvoltat. O deranjează când lumea o compătimeşte şi când îi e milă de ea. Nu vrea milă, vrea doar să fie înţeleasă şi acceptata ca om, nu ca o ciudăţenie. I-am spus despre blocajul meu, de ce nu întorc privirea şi nu mă opresc, de ce n-aş şti cum să abordez o persoană cu dizabilităţi, de ce mi-e greu să mă apropii de cineva care nu stă în două picioare ca mine sau nu se mişcă cu uşurinţa cu care o fac eu. I-am spus şi ei ce-am scris aici: „Alteori nu mă uit, nu pentru a mă preface că nu există, nu pentru a-i ignora, ci în primul rând pentru că nu știu cum să mă port, nu știu dacă îi deranjează, nu știu dacă au nevoie și de privirea mea. Cu siguranță sunt alte priviri care îi rănesc și n-aș vrea ca a mea, curioasă, să transmită un mesaj fals. Și-atunci întorc capul, dar recunosc că m-aș uita.” Mi-a povestit că e blocată în scaunul cu rotile din cauza unui medic şi al unui vaccin care a nenorocit-o pe viaţă, mi-a spus că nu se mai poate face nimic pentru ea. Apoi mi-a povestit de greutăţile pe care le-a avut la grădiniţă, cu privirile şi cu cuvintele oamenilor care i-au spus că nu va reuşi în viaţă şi că oricum va fi mereu o ratată, mi-a povestit despre dragostea mamei ei şi despre cum la 3 ani a vrut să nu mai iasă din casă de ruşine, cum mama ei i-a spus nişte vorbe care, cred eu, i-au dat tăria de a le demonstra tuturor că ba da, poate să facă tot ce-şi propune. Raluca mi-a demonstrat pentru a nu ştiu câta oară că oamenii cu dizabilităţi sunt mai buni ca cei fără. Că pot face aceleaşi lucruri, doar că pe calea cea grea.
Cosmin, un alt băiat care a venit la discuţie puţin mai târziu, e masterand în anul doi la Asistenţă Socială. I-am povestit că l-am văzut săptămâna trecută la biserică şi că prima impresie şi prima chestie pe care am spus-o când l-am văzut a fost: „Săracul”. M-am bucurat mult să-l revăd, să stau faţă în faţă cu el şi să vorbim de la egal la egal, fără să-mi mai fie milă de el. Să râdem împreună la glumele Ralucăi şi să îmi spună despre toate activităţile pe care le face asociaţia lor.
Daniela mi-a povestit despre cum a convins-o pe administratoarea blocului în care locuieşte să îi monteze o balustradă de care să se poată ţine când intră şi iese din bloc. Mi-a povestit despre cum are nevoie de ajutor de fiecare dată când vine acasă cu taxiul şi cum nu toţi taximetriştii sunt de acord să o ajute să ajungă la scară. Despre cum o ajută prietenii ei de la asociaţie. Despre cum se gospodăreşte singură şi despre cum i s-au oferit bani pe stradă, despre ce probleme există cu rampele în oraşul ăsta şi multe alte probleme pe care le întâmpină.
Aş putea să înşir aici câteva: şoferii de autobuz sau firobuz nu vor să îi ajute să urce, fie că sunt cu scaunul, fie pe picioarele lor. Nu au rampe speciale şi dacă au, sunt făcute total aiurea: ba-s alunecoase, ba sunt prea abrupte. Mai mult, o grămadă de institutii din oraş nu au rampe. Primăria e mai mult duşmanul decât aliatul lor – oricând li se cere ajutorul, Primăria îi plimbă de la un ghişeu la altul sau le întoarce spatele. Cu toate astea, din când în când reuşesc să dea cu pumnul în masă şi să mai schimbe ceva. Cu greu însă.
Le-am dedicat un articol special (şi foarte lung) pentru că vocile lor nu sunt auzite şi pentru că ar trebui să fie. Ochii noştri nu sunt deschişi şi ar trebui să fie. Nu vor să fie priviţi cu milă sau compasiune, vor doar să fie observaţi şi vor să aibă drepturile care li se cuvin şi pe care le merită. Dacă vreodată vedeţi vreo persoană cu dizabilităţi, nu vă temeţi să intraţi în vorbă cu ea, se va bucura să vă răspundă întrebărilor şi să povestească puţin cu voi. Aşa mi-au spus toţi: „nu ne deranjează să fim întrebaţi, dar ne deranjează mila”. Curiozitatea oamenilor din jur le arată că le pasă. Iar daca vreţi să încercaţi, asociaţia Ceva De Spus primeşte musafiri oricând. Au site şi pagină de Facebook, aruncaţi un ochi şi îndăzniţi să le faceţi o bucurie.
Nu-i mai privesc cu milă, sentimentul ăsta mi-l păstrez pentru cei care cred că Timişoara merită să fie capitală culturală în condiţiile astea.
______________________________________________________________
*(Celălalt a fost prezenţa câinilor de la Asociaţia PetHope, dar despre asta poate altădată).
tot respectul meu pentru ei! la fel cum spui tu: ma simt mica in fata lor!!
Felicitari pentru articol:) Si pentru ca ai vorbit cu ei, cred ca asta merita orice om: o sansa sa isi spuna povestea, in speranta ca voi intelege si ceilalti.
Dacă îmi permiți, aș mai adăuga ceva, că poate lumea nu știe. La Plai au acces gratuit toate persoanele cu dizabilități și însoțitoriul lor, nu doar cei care fac parte din asociații partenere cu festivalul.
Problemele lor sunt in primul rand din cauza statului care ii ignora in loc sa le faciliteze viata. La Londra toate autobuzele au rampa, sunt ajutati, in magazine la fel, la muzee etc!
Eu am o cititoare la vreo 50 de ani in scaun cu rotile, care a facut un circuit vara asta prin capitale europene si am ajutat-o (cat am putut) sa isi caute hotel-uri, am citit orasele in care poate merge (de ex in Lisabona in majoritatea locurilor e piatra cubica, deci nu se poate….
Dar vreau sa spun ca pt d-na accea am tot respectul, cand s-a intors mi-a trimis poze cu ea, etccc
Multi sanatosi nu se inghesuie la astfel de excursii …
Alice, problemele lor vin si din cauza noastra, a tuturor. Pentru ca ne uitam urat si ne tragem copiii de langa ei in parc. Pentru ca vecinii lor se uita ori ciudat, ori se feresc, ori daca pun intrebari acestea incep inevitabil cu “Si asa ramane toata viata, nu o sa fie “normal” niciodata?”. Pentru ca parintii copiilor “normali” se opun vehement ca un copil cu dizabilitati – ma gandesc aici la copii cu sindrom Down, etc. sa fie coleg cu copiii lor la gradinita sau scoala (“Vai, daca incepe si al meu sa dea din cap ca asta?”).
Imi spunea mama unei fetite cu paralizie cerebrala ca micuta plange imediat cand vede ca urmeaza sa plece la plimbare. Pentru ca stie ca oamenii o privesc cum o privesc, ca isi dau coate, si nu se simte in siguranta. Si e deja greu sa traiesti cu un handicap, nu ar trebui sa suferi si din cauza celorlalti.
Sunt multe de spus, dar concluzia mea, ca nu vreau sa ii spamez mai mult articolul Andreei este ca mereu ne e mai usor sa dam vina pe stat (eu sunt prima care o fac) decat sa ne intrebam ce am putea sa facem noi ca sa mearga lucrurile mai bine. Raspunsul il avem in acest articol: sa lasam teama, mila si orice altceva si sa ii tratam ca pe niste oameni, sa vorbim cu ei, sa ii ascultam, sa le dam o sansa. Sa ne purtam cu ei asa cum am vrea sa se poarte cineva cu noi daca noi am fi in acea situatie.
RESPECT. Și pentru ei, și pentru tine. Recunosc, și pe mine mă copleșește, mă sperie lumea lor. Pentru că mă simt neputincioasă. Și știu că depinde mult de noi, ceilalți, să îi ajutăm să simtă că au loc în lumea noastră, a oamenilor normali… poate că ei au un handicap fizic, dar mulți dintre noi avem handicapuri care nu se văd, dar sunt mai grave… și cu ce suntem mai buni?
Sper că înțeleg ce vreți să spuneți, însă dați-mi voie să vă ”finisez” un pic. Nu există lumea lor și lumea noastră. Nu există lumea oamenilor normali cum nu există nici lumea oamenilor anormali.
Handicapul, dizabilitatea există din cauza mediului plin de bariere. Și când vorbesc de bariere mă gândesc atât la cele fizice cât și cele mentale, din capetele ”oamenilor normali” care izolează, discriminează și în cel mai bun caz aruncă 5 lei de un covrig.
Articolul scris de Andreea știți de ce este extrem de importantă? Pentru că prezintă exact barierele mintale pe care le au persoanele fără dizabilități prezentate chiar de o personă care le-a avut. Bariere care sunt foarte ușor de depășit iar răsplata este pe măsură.
Și asta este valabilă pentru toate tipurile de dizabilitate: fizice, intelectuale, senzoriale, etc.
Cu toții suntem oameni. Oameni cu calități și defecte. Nu există ei și noi.
Suntem bucuroși că ne-ați vizitat standul și vă mulțumim frumos pentru articol.
Ușa noastră este mereu deschisă și vă invităm oricând să ne vizitați la sediu.
Suntem siguri că acest articol schimbă percepția oamenilor asupra dizabilității și toți cei care vă citesc blogul vor fi mai deschiși în privința noastră.
Vă mulțumim,
Echipa Ceva de Spus
Sunt oameni! Intelegi? Sunt doar oameni. Nu au nevoie de mila, nu au nevoie de ura. Cu totii (adica noi oamenii) nu suntem decat niste mecanisme, doar o adunatura de componente ce ne pun in miscare, avem o carcasa si in interior un mecanism care uneori fie se mai defecteaza pe parcurs fie asa e el. Eu asta am inteles si din acest motiv am capatat usurinta de a aborda dincolo de carcasa. Am invatat si apoi lucrat timp de sapte ani cu toate tipurile de persoanele cu dizabilitati (si nici nu stii cat de mult ma deranjeaza aceasta titulatura adresata celor ce nu sunt asa ca noi, ca cica noi am defini normalitatea … vax).
Anormala si plina de dizabilitati e tara asta de fapt, la toate nivelele, ca nu degeaba se zice ca pestele de la cap se-mpute.
Foarte emotionant articolul. Este foarte important pentru persoanele cu dizabilitati sa nu se simta marginalizate ci sa se simta vazuti ca niste oameni normali. Acest lucru ii ajuta sa mearga mai departe. Din fericire acum sunt diferite echipamente ortopedice foarte performante cum sunt cele comercializate de Toda International care ii ajuta sa aiba o viata mai usoara. Felicitari pentru articol
Foarte interesant si emotionant articolul prezentat. Astfel de evenimente ar trebui organizate mult mai des. Acesti oameni minunati trebuie ajutati si incurajati sa treaca peste problemele de sanatate pe care le au.
Imi spuneti varog unde este gasesc ceva de spus adica pe ce strada este sunt din Timisoara