M-am măritat în ultima zi de vară

Posted by On 02.09.2013 75 Comments

Constat că ne-am ales cele două zile de cununii chiar în a doua jumătate a lunilor. Dacă pentru cea civilă, data de 31 august are o oarecare însemnătate, cea de la sfârșitul lui septembrie e pur întâmplătoare. Am ales data în funcție de sala pe care ne-am dorit-o.

31 august e, deci, data oficială la care m-am măritat. Am ales ziua asta pentru că – am crezut noi – e chiar ziua în care împlineam 7 ani împreună. De 6 ani eu tot încurc datele și uit că nu pe 31 am devenit un cuplu, ci pe 30, da’ pe bune, cine mai ține minte exact în ce dată a picat miercurea aia din 2006? Așa că, ne-am decalat cu o zi, da’ nu-i bai, avem motive să sărbătorim 2 zile la rând.

Chiar dacă sâmbătă am devenit legal doamnă, spre uimirea și neînțelegerea celor din jur, pentru mine e doar o chestie oficială, nu și momentul în care chiar simt că m-am măritat. Mulți m-au întrebat dacă am avut emoții, dar și mai mulți nu m-au crezut când le-am spus că nu, deloc. Chiar n-am avut. Nu știu dacă-i de bine sau de rău, dar nici acum nu pot lua în serios o ceremonie care durează sub 3 minute și care te preschimbă din om necăsătorit în om căsătorit. 3 minute și o foaie de hârtie roz. Mie nu-mi e de ajuns să mă obișnuiesc cu noul statut. În schimb rochia, verigheta, cununia religioasă, petrecerea și oboseala de după, eh, parcă mai sună cumva a ritual de trecere de la un statut la altul. Așa că, spre dezamăgirea tuturor, inclusiv a soțului, n-am simțit nimic. L-am avertizat însă să nu se mire dacă nu mă mai pot opri din plâns în septembrie. Că o să se sature de emoțiile mele :))

De fapt, într-un fel, am simțit ceva: mult stres. Mai ales înainte și după cele 3 minute. Îmi lipsea o parte din familie care se rătăcise prin oraș, nu apucasem să pup și să salut pe toată lumea care a venit pentru noi, nu am apucat să vorbesc cu fiecare în parte cât mi-aș fi dorit, nu știam în ce parte s-o apuc și încotro să mă îndrept… parcă eram o găină beată care nu știe pe ce lume e. Asta da, am simțit din plin, dar bănuiesc că așa pățește orice control freak. Musai să fac ceva în privința asta până la nuntă.

În rest, ce să vă mai povestesc? A fost o zi lungă, mult mai lungă decât m-am așteptat și decât m-am pregătit. Deși la Casa Căsătoriilor a durat totul doar o oră (cu tot cu poze), ziua s-a încheiat abia după o masă cu familia la restaurant, după o vizită a neamurilor acasă și după un after party cu nașul și ginerele. Am primit un munte de flori, un buchet mai frumos ca altul și dacă v-aș fi arătat deja sufrageria mea, v-aș fi arătat acum și poze cu toate buchetele. Dar așa, mai răbdați un pic. 😛 Mă uit la ele și zâmbesc, îmi aduc aminte ce motiv le-a adus acolo și mai zâmbesc o dată. Privesc adânc în mine și-mi dau seama că sunt fericită. Uitasem cum se simte fericirea și probabil de-asta nici n-am constientizat în tot timpul ăsta că scurte, dar multe momente de fericire au pus stăpânire pe mine.

M-am bucurat că au venit o mulțime de oameni, rude, prieteni din copilărie, vecini, foste colege de facultate, de liceu, colegi și foști colegi de serviciu, prieteni aduși de internet, toți, absolut toți oameni dragi cu care sunt norocoasă că am putut împărți acest moment. Vă las cu pozele și cu explicațiile de sub ele. Nu de alta, dar am cam rămas fără cuvinte 🙂

pregătiți 🙂

hotărâți

all mine

și martori și nași

“vă declar soț și soție”

m-au pus să-mi scriu numele, nu să mă semnez. Acum mă cheama Andreea Elena Ursu-Lișteveanu :))

a semnat și soțul

cu actu’n regulă

încă o ventuză

– va urma –

Articole asemănatoare

TOPICS