Ce-i urezi unui mort viu de ziua lui?

Încerc să trec de ziua asta fără să-i dau o importanță prea mare. Oricum pentru mama mea, ziua ei n-are chiar nici o importanță, iar pentru mine… de ce ar avea? Nu-i ca și când aș avea ceva de sărbătorit. Pentru că de ziua ta celebrezi viața, lumea îți urează să trăiești, să fii sănătos, iubit și să ai noroc. Să te bucuri și să zâmbești și să ai parte de tot ce-ți dorești.

Dar unui om care nu mai trăiește ce-i poți ura?

Sănătate? Ei, aș… cât de ironic să fii să-i urezi sănătate unei bolnave de Alzheimer, care nu mai vorbește, nu mai recunoaște pe nimeni, nu se mai poate mișca și nici nu mai are un rost în viață. Sănătatea e sinonimă cu imposibilul și, pe lângă faptul că nu și-o poate dori, nici n-are ce să facă cu ea. Mă refer la sănătatea fizică, pentru că cea mentală e dusă de mult și ireversibilă. La ce bun să fie sănătoasă tun când nu își dă seama că trăiește?

Să fie iubită? E. De o singură persoană în toată lumea asta și oricum nici sentimentul, nici cuvântul nu mai au nici un sens pentru ea. De o singură persoană pe care când o recunoaște, când nu, ale cărei lacrimi nu le înțelege și la ale cărei întrebări nu mai răspunde? Darămite la sentimente…

Noroc, bani, liniște? Ce folos au toate astea pentru un mort care respiră?

Să trăiască? Pentru ce? De ce? Cât? În felul ăsta?

Nu, orice i-ai ura unui bolnav de Alzheimer de ziua lui e fie o bătaie de joc, fie o insultă.

Azi e ziua mamei mele. Împlinește 55 de ani și e mai bătrână decât un octogenar. E la fel de pustie ca o casă părăsită. Ca un caiet neînceput, nescris, neatins. Ca un izvor din care nu mai curge apă. Ca un buchet de flori uscat de ani buni. Iar eu nu știu ce să-mi doresc pentru ea…