S-a dus și-al treilea an, tati…

Posted by On 22.03.2013 23 Comments

Nu mă mai apuc să-ți scriu cu durere sau cu tristețe în suflet. După 3 ani pot zâmbi și pot să-mi amintesc de tine și cu alte sentimente decât cu tristețe. Chiar dacă ea va rămâne mereu acolo, alături de dor, mândrie că sunt fata ta, resemnare și o grămdă de „cum ar fi fost dacă?”. Nu mă pot abține, tati, întotdeauna mă voi întreba cum ar fi stat lucrurile dacă n-ai fi plecat de lângă mine pe 23 martie 2010.

Mă mărit anul ăsta, tati, și absența ta încă mă face să plâng de fiecare dată când mă gândesc că n-o să fii acolo. Uite, chiar și acum mi-au dat lacrimile, deși am început să-ți scriu cu zâmbetul pe buze și cu încrederea că o să termin scrisoarea asta fără să vărs vreo lacrimă. Pentru că n-am mai plâns demult după tine, deși nu trece zi fără să te pomenesc. Mulți îmi spun că vei fi în sală, mereu în jurul meu, mereu aproape de mine, ținându-mă de mână, mângâindu-mi obrazul și părul așa cum ai făcut-o în vis și aievea. Dar știu că, de fapt, n-o să fii. N-o să fii pentru că n-o să te văd, n-o să mă duci la altar, n-o să dansezi cu mine, n-o să mă săruți pe frunte și n-o să pot să-ți spun din toată inima că sunt fericită. Pentru că n-o să fiu complet fericită, tati, fără tine. O să fiu o mireasă fără tată și fără mamă. Fără părinți cu care să mă sfătuiesc și cu care să mă cert că nu picăm de acord asupra unor lucruri. Fără voi să mă îndrumați și să mă ajutați la nevoie.

Dar, tati, tu știi deja că ai făcut treabă bună cu mine și că-mi va ieși nunta și fără ajutor. Pentru că nu vreau nici un ajutor, dacă nu-l pot avea pe al tău. Sunt fată mare acum, mă descurc și singură, așa cum tot ți-am repetat că-mi doresc, făcându-te să suferi. Dar destul despre nuntă, că până-n septembrie am timp să-mi cicatrizez rănile care se deschid de fiecare dată când îmi șoptesc că nu vei fi acolo. Și cine știe, poate chiar vei fi, să-mi ștergi lacrimile și să nu le lași să curgă.

Au trecut deja 3 ani. 3 ani. 3 ani. 3 ani. 3 ani. Îmi tot repet încercând să-mi dau seama cum și unde au trecut. Pot să citesc și să recitesc tot ce-am scris pe blogul ăsta timp de 3 ani și tot nu voi putea înțelege cum de s-au dus atât de repede. Parcă ai murit acum o lună, atât de viu e totul în mintea mea. E bine că durerea nu mai e aceeași pentru că n-aș putea să-i mai rezist. Am trecut prin toate neștiind ce urmează să se întâmple și când nu știi la ce să te aștepți, parcă înfrunți lucrurile cu inconștiență și ca prin vis. Ironic… eu întotdeauna încerc să mă pregătesc pentru situații neprevăzute, să nu cumva să mă ia prin surprindere.

La un an după moartea ta, am scris cu durere, cu lacrimi grele și-amare curgând din suflet și până pe bărbie, la doi ani nu ți-am putut scrie o scrisoare pentru că mă simțeam departe de tine, însingurată, poate chiar părăsită. Acum, după cel de-al treilea an… sunt senină. M-am împăcat cu moartea ta, m-am obișnuit și cu absența lu’ mami. Mi-am descoperit viața pe care mi-am dorit-o și pe care n-am prea avut-o după ce te-ai dus. Mi-am recăpătat veselia, râsul, pofta de viață, m-am recăpătat pe mine. Nici nu mă mai supără că nu mai plâng după tine și nici nu mai consider că te-am uitat dacă n-o fac, dacă nu mă sting de durere și dacă nu mi se chirchește stomacul când îmi apari în gând. Mă mai intristez doar când sunt cu oameni care te-au cunoscut și când le simt regretul și tristețea că nu mai ești cu noi. Le simt apăsarea sufletească și mă doare și pe mine. Dar râd, tati, râd tare des.

Îți mulțumesc pentru toate semnele prin care mi-ai arătat că nu m-ai părăsit, pentru toate bucuriile și pentru toate momentele în care am știut că fără tine acolo sus, unele lucruri nu s-ar fi întâmplat. Și nu-ți cer nimic, tati, deși de foarte puține ori am făcut-o – ai știut mereu, înainte să știu eu, de ce am nevoie – nimic frivol, nimic neimportant. Și știu că atunci când va veni momentul, vei avea din nou grijă de mine. Așa cum ai făcut-o toată viața mea.

Și chiar dacă mă opresc aici, mereu vei ști ce-i în sufletul meu.

Articole asemănatoare

TOPICS