Fantome, cenușă și de doi bani speranță

Căutătorii de povești m-au inspirat tare mult. Așa că am plecat cumva și eu în căutarea unora pe care voiam să le aflu. Am rugat-o pe Sonia, mama Ancăi să-mi povestească despre Hunedoara de altă dată. Povestea nu e una veselă, dar superb povestită, cu emoție și cu optimism:

Prima întâlnire

L-am cunoscut în vara anului 1984. Nu a fost dragoste la prima vedere. Părea civilizat, dar mirosea un pic ciudat și era destul de murdar, croit cam din topor, lipsit de eleganță, murmurând surd și în clipele în care ar fi trebuit să fie tăcut. I-am acordat, necondiționat, circumstanțe atenuante. Nu era doar un obișnuit (în acele vremuri) oraș muncitoresc. Era orașul trecut la rubrica domiciliu în buletinul viitorului meu soț.

Nu l-am cunoscut amănunțit în cele câteva zile pe care le-am petrecut acolo atunci. A reușit, totuși, să mă uimească. Am descoperit o stradă, care era locul de promenadă obișnuit, unde oamenii se plimbau aproape umăr la umăr doar pe unul dintre trotuare, cel de pe partea opusă rămânând gol, și un stadion situat fix în buricul târgului. Iar prima noapte în Hunedoara s-a dovedit un coșmar. Nu am lipit geană de geană așteptând din clipă în clipă să ne dezintegrăm. Bubuituri puternice prevesteau iminența unei deflagrații distrugătoare. Aveam să îmi explic a doua zi lipsa de reacție a celorlalți. Erau doar zgomote obișnuite venite de la Halda de zgură a combinatului.

Orașul uzină

În 1986 Hunedoara avea să devină și orașul meu. Lăsam în urmă un oraș superb, Brașovul. Astăzi pare ciudată o astfel de decizie, dar atunci era vremea repartițiilor guvernamentale, iar toate orașele mari erau închise. Calculele au fost simple și hotărârea ușor de luat: în Hunedoara stagiarii primeau casă, salariile erau bune, iar cele necesare traiului mult mai ușor de procurat decât în alte locuri.

Așa am ajuns într-un oraș uzină, populat cu lume amestecată, oameni ai locului de toate naționalitățile, “coloniști” din toate zonele țării veniți să lucreze în industria siderurgică și în jur de 1.000 de greci refugiați în România din motive politice. I se spunea orașul fără statui, iar simbolurile lui erau de mai bine de jumatate de secol, cosurile de fum înalte de 100 de metri de pe platforma combinatului. Era perioada lui de glorie. Erau în funcțiune furnale, oțelării și laminoare, o fabrică de aglomarare a minereurilor, o stație de granulare a zgurii de furnal, o uzină cocsochimică și o termocentrală. 20.000 de oameni lucrau în uzinele siderurgice și alte câteva mii în domenii conexe. Munceau greu. Pe schimburi, foc continuu, în niște condiții pe care numai cine a trecut de poarta unui asemenea combinat și le poate imagina. Nu îmi amintesc să fi auzit pe cineva plângându-se. În Hunedoara se câștiga bine (asta daca făceai comparație cu alte domenii), un prânz satisfăcător la cantină costa 6 lei (în condițiile în care un kilogram de zahăr era 11), grupele de muncă permiteau pensionarea la 50 de ani, hotelurile de la Saturn erau pline de hunedoreni în sezon (toți ajunși acolo cu bilete ieftine de la sindicat). Dacă în restul țării viața era tot mai grea, aici te descurcai. Cantinele din combinat, distanța nu foarte mare față de graniță și de micul trafic cu produse considerate atunci de lux, înclinațiile “filantropice” ale marelui colos industrial (spectacole, complex de agrement pe lacul Cinciș, susținerea echipei de fotbal cunoscută în acei ani ca fiind “campioana eficacității” pentru că își stabilise o “normă” pe care o respecta-minim 3 goluri înscrise în meciurile disputate pe propriul teren).

Iarna secțiile de prelucrări mecanice lansau în producție o “piesă” de sezon. Cârnățarul. O masină de făcut cârnați sofisticată și mult mai eficientă decât clasica mașină de tocat, construită în întregime din inox. Vara era rândul Fabricii de oxigen să își diversifice producția. Se livra prin curier plasa cu lapte (din combinat, distribuit sub titulatura de antidot), zahăr și ouă și se primea în câteva ore în schimbul ei o înghețată delicioasă (prin curier a nu se înțelege ceea ce astăzi este general acceptat, în acele vremuri curierul era omul care oficial ducea hârtiile de la o secție la alta și neoficial făcea tot felul de mici comisioane). Chiar și vizita la medic era susținută de producția “subterană”. Un briceag, un cuțit sau o “sculă” multifuncțională de desfăcut diverse sticle erau atenții foarte apreciate și înlocuiau cu brio pachetul (mai greu de procurat) de cafea. Și ca să spun adevărul până la capăt, mai tot angajatul pleca de la muncă cu ceva în geantă (un șurub, ceva sârmă, o pungă de sodă) că poate vor fi bune pe lângă casă cândva, iar folclorul urban pomenea despre porci sacrificați la locul de muncă, tranșați, preparați și cu pomana făcută la gura… forjei.

Departe de a fi ușoară, viața nu era dureros de grea. Până la un moment dat.

Cred ca ultimii doi ani dinainte de Revoluție au însemnat schimbarea lucrurilor în mai rău. O picătură a umplut paharul. Poate că îndustria supradimensionata, poate că managementul prost și raportările mincinoase, poate megalomania puterii de atunci, poate toate la un loc și încă altele. Acordul global aducător cândva de câștiguri mari peste leafă își arăta și fața cealaltă. Salariile diminuate deveneau ceva obișnuit. Cuvântul economie  era ridicat la rang de sarcină de partid. Economie la caldură, la apă caldă, la lumină, la mâncare.  Ajunsese și la Hunedoara ceea ce în mai toata țara era deja o stare de fapt. Viața avea să meargă înainte și așa.

Nu pot să nu înscriu în istoria acelor vremuri și un lucru astăzi banal: antena parabolică. Spre deosebire de orașele vecine televiziunea sârbilor nu putea fi recepționată în oraș. Așezarea geografică care ne proteja de multe rele, de data asta ne îngrădea accesul la gura de oxigen de care ne bucuram când aveam posibilitatea de a urmări și altceva decât cele două ore de program de la televiziunea noastră. Încercarea de a recepționa bulgarii, umplând balcoanele cu antenele numite sutien, eșuase. Imaginea era proastă, de cele mai multe ori fără sonor, iar bulgarii nu erau nici ei campionii democrației. Moda parabolicelor s-a extins cu o viteză incredibilă. Pe majoritatea blocurilor a apărut câte una, cumpărată prin chetă publică (îmi aduc aminte că asta însemna aproape salariul de pe o lună pentru fiecare “abonat”). Un păienjeniș de fire se întindea pretutindeni. Aveam ce privi la televizor! Sky Movies și FilmNet erau preferatele. Era incredibil să te poți uita la filme când aveai chef. Prima imagine recepționată de cei din blocul meu, imagine pe care nu cred că o voi uita vreodată, a fost cea a Madonei. Pe MTV. Ne-am minunat minute în șir. Încă nu aveam și sonor.

Revoluția a adus cu sine speranțe imense, dar după o perioadă de acalmie, undeva prin 1994 lucrurile au început să se complice. Rețeta dezastrului a fost simplă și cam aceeași peste tot. Piața CAER se prăbușise. Contractele erau tot mai puține. La fel și investițiile. Creșteau în schimb costurile de producție și datoriile. Și numărul celor s-au folosit de combinat ca să își ridice afaceri proprii.

Fantoma unui colos industrial

1997 a fost anul în care a început închiderea mai multor capacități de producție și în care s-a dat startul concediierilor colective. În 2003, rămas cu doar 15% din numărul de angajați, combinatul a fost vândut. Cu 500.000 de dolari, către Mittal Steel. Astăzi mai lucrează acolo câteva sute de oameni.

Gloria unuia dintre cele mai mari combinate siderurgice din țară a rămas doar în amintirea hunedorenilor. Încet, încet, din zona industrială nu au mai rămas decât ruinele de beton ale vechilor construcţii, altădată înţesate de muncitori, nostalgia unor vremuri considerate mai bune, munți de zgură și 140 de hectare de ecologizat.

Viața în Hunedoara are un alt ritm acum. Marii investitori atât de mult așteptați nu au apărut. S-au ridicat doar câteva făbricuțe cu tehnologie modernă si locuri de muncă insuficiente pentru toată suflarea orașului. Salariile compensatorii au fost de multă vreme cheltuite (de cele mai multe ori nechibzuit). Ruinele uzinei au devenit un fel de El Dorado pentru căutătorii de fier vechi. Mii de oameni au plecat în căutarea unui loc de muncă în străinătate, iar tinerii plecați la școală în alte orașe nu s-au mai întors. Și eu mi-am susținut copilul într-un astfel de demers. Am considerat că aici nu are niciun viitor.

Unii dintre noi am descoperit la timp că în vremurile astea mereu mișcătoare, te schimbi sau mori. Mulți însă au rămas ancorați într-un trecut care la adăpostul trecerii atâtor ani pare Raiul pierdut. Și credeți-mă, n-a fost nici urmă de Rai pe pământ.
Orașul pe care îl iubesc pentru că înseamnă pentru mine “acasă”, a devenit în câțiva ani un oraș îmbătrânit. Mă gândesc uneori că pensionarii sunt cei care țin pe linia de plutire comunitatea. Ei au un venit (încă) sigur.

Și totuși…

Un munte de zgură care zăcea de ani buni la intrarea în Hunedoara a dispărut în temelia tronsonului de autostradă Deva-Orăștie. M-am gândit că din cenușa fostului combinat s-a născut un lucru nou. Și mi s-a părut că este un semn bun. Un semn căruia eu i-am atribuit rang de simbol. Și pasărea Phoenix a renăscut din cenușă cândva.

Nu cred că nu mai există speranță și viitor. Pentru că eu cred în cei tineri. Le spun adesea celor pe care îi cunosc că este lumea și vremea lor. Societatea le oferă de multe ori prea puțin, mulți îi tratează ca pe niște copii neștiutori (uitând că la un moment dat erau tratați la fel), școala e la pământ, dar cine a vrut cu adevărat, a învățat și a reușit. Cred cu tărie că vor reuși acolo unde noi am dat greș pentru că nu am putut sau nu am știut cum să facem lucrurile mai bine. Și că o dată pus acest angrenaj în funcțiune, ne vor târî și pe noi cei născuți mai devreme decăt ei într-o direcție firească. Cu sau fără voia noastră.

Post scriptum

Am scris o istorie subiectivă și incompletă a unui oraș ca răspuns la o invitație a Andreei (sunt onorată și îi mulțumesc). O istorie din care fac parte de mai bine de un sfert de veac. Nu am fost și nu voi fi niciodată o nostalgică a vremurilor care au trecut. Pentru mine viața are singură direcție. Înainte, niciodată înapoi în vremurile care au apus!

Îmi doresc ca Hunedoara să nu mai fie bântuită de fantoma fostului colos industrial. Îmi doresc fantome doar în încăperile vechiului castel. Ar putea fi aducătoare de turiști, de bani și, de ce nu, ar putea fi un nou început.