Dragostea în vremea holerei
Autor: Gabriel Garcia-MarquezNationalitate: columbian
Titlu original: El amor en los tiempos del colera
Gen: fictiune, roman de dragoste
Anul aparitiei: 1985
Nr. pagini: 476 (Rao)
Premii: nu
Ecranizare: Love in time of the Cholera
Nota mea: 3/5
Am mai citit si: Un veac de singurătate, Despre dragoste și alți demoni, A trăi pentru a-ți povesti viața
Mi-a luat mult timp să citesc cartea asta. Prea mult, chiar nepermis de mult. Aș da vina pe faptul că n-am avut timp să citesc, dar m-aș minți singură, pentru că atunci când îmi place o carte cu adevărat, las orice și citesc. Aș putea da vina pe faptul că personajele ei mi-au displăcut total și, prin urmare, nu mi-a plăcut nici cartea. Cu asta m-aș apropia mai mult de adevăr, însă e nedrept să spun că nu mi-a plăcut cartea pentru că nu i-am agreat personajele. Stilul lui Gabriel Garcia-Marquez e foarte pe placul meu, construirea frazelor, chiar și imaginarea situațiilor care m-au enervat, chiar și crearea unui univers ireal, deci nu i-aș putea face Dragostei o nedreptate atât de mare. Singurul lucru de care m-am împiedicat puțin a fost lipsa dialogului. Îmi place să-mi fac o părere despre personaje din ceea ce spun ele însele, nu din ce povestește naratorul. Poate alta mi-ar fi fost impresia dacă „le auzeam” vorbind.
Însă pe aceste personaje efectiv nu le-am putut suferi. Peste tot am citit că este una dintre cele mai frumoase povești de dragoste, eu aș spune că e una dintre cele mai lungi povești de stalking și obsesie. O poveste despre o femeie prea rigidă și un bărbat prea slab. Florentino Ariza mi-a lăsat o primă impresie bună, dar care pe măsură ce își dezvăluia tot mai multe laturi are caracterului, pe măsură ce Garcia-Marquez îi contura tot mai multe trăsături fizice, am ajuns să nu-l suport. Un bărbat obsedat de o singură femeie, pe care o urmărește peste tot, care îi scrie scrisori atât directe, cât și indirecte (când scrie pentru altii, de fapt scrie despre dragostea lui), care suferă când o vede alături de soțul ei, care e convins că la un moment dat în viață vor fi împreună și se vor căsători. Această ultimă parte, deși pare de admirat, deși e bine să gândești pozitiv și să nu-ți pierzi speranța, pusă în contextul a 50 de ani de așteptare, mi se pare nițeluș cam forțată și neverosimilă. Dar hei, e doar o carte, se poate întâmpla orice. 🙂 Apoi, Fermina Daza… mi-am imaginat-o ușor insuportabilă, o femeie căreia toată lumea trebuia să-i facă pe plac, or else… Nu i-a iubit cu adevărat nici pe Florentino Ariza, nici pe Juvenal Urbino.
Dar când a fost nevoită să se confrunte cu posibilitatea de a se căsători cu Juvenal Urbino, deruta ei a sporit, întrucât își dădea seama că nu avea motive reale ca să‑l prefere, după ce‑l refuzase fără motive reale pe Florentino Ariza. În fond, îl iubea tot atât de puțin ca și pe celălalt, în schimb nu‑l cunoștea aproape deloc, scrisorile lui nu aveau febrilitatea scrisorilor celuilalt și nici nu‑i dăduse atâtea înduioșătoare dovezi ale hotărârii sale. La drept vorbind, Juvenal Urbino o curtase fără a‑i pomeni niciodată de dragoste și era destul de ciudat că un catolic militant ca el îi oferea numai bunuri pământești: siguranță, ordine, cifre imediate care, odată adunate, ar putea avea o oarecare asemănare cu iubirea, fără să fie totuși cu adevărat iubire. Îndoielile acestea o puneau și mai mult în încurcătură, pentru că nici măcar nu era convinsă că n‑ar fi putut trăi fără iubire.
Nici nu știu cum aș mai putea-o caracteriza, având în vedere că nu am nici un cuvânt frumos de spus despre ea. Singurul despre care aș putea spune ceva frumos e doctorul Juvenal Urbino, soțul ei. Încă de la început și până când a ieșit din peisaj, s-a comportat ca un domn, cu o eleganță și distincție care mi l-au făcut drag. I-am iertat chiar și infidelitatea, dar poate doar pentru că nu-mi plăcea de nevastă-sa.
Povestea, pe scurt, îi plasează pe cei trei de mai sus în atmosfera unui oraș nenumit la malul mării Caraibelor și-i urmărește de-a lungul a mai bine de 50 de ani (între 1880 și 1930). Pe când era tânăr, Florentino Ariza o întâlnește pe Fermina Daza și se îndrăgostește fulgerător și iremediabil de ea. Începe să-i trimită scrisori de dragoste, iar ea, încurajată de mătușa ei, Escolastica îi răspunde. Se infiripează o dragoste întreținută prin epistole dese și lungi, care însă e întreruptă de tatăl Ferminei, care, după ce află de această dragoste prin corespondență, îl amenință pe Florentino și o duce pe Fermina departe de el. Între timp îi caută o partidă bună și când o găsește în persoana doctorului Juvenal Urbino, se întorc înapoi în orașul din care au plecat și acolo unde Florentino Ariza o așteaptă și o iubește mai aprig ca în prima zi. Planul tatălui reușește și Fermina se căsătorește cu cel mai de vază om din oraș. Anii trec, Florentino Ariza își continuă obsesia pentru ea, dar între timp se iubește trupește cu 622 de femei. De unele chiar se îndrăgostește, dar niciodată n-o trădează cu adevărat pe iubirea vieții lui. După 50 de ani, Juvenal Urbino moare, iar cei doi au șansa de a relua ce-au început cu jumătate de secol înainte.
Cred că la fel ca și Un veac de singurătate, Dragostea în vremea holerei e o carte pe care fie o iubești, fie… nu o ai prea mult la suflet. Eu fac parte din categoria a II-a. Îi recunosc toate meritele lui Garcia-Marquez, însă subiectul, personajele mă împiedică să clasific acest roman ca unul dintre preferate.
Chestii interesante: un quiz pentru verificarea cunoștintelor despre carte, tot felul de detalii despre roman si citatele extrase din el.
Eu am iubit-o din prima 🙂 Iar veacul de singuratate… nu l-am lasat din mana pana cand nu l-am terminat. Eram in liceu si tin minte ca am chiulit ca sa termin cartea. Mi se parea ca daca intrerup lectura e totul pierdut… 🙂
Foarte bine punctat, fiecare roman al lui Garcia Marquez este, cum spun americanii, “hit or miss”. Nu prea poti situa sentimentele pe care ti le trezesc scrierile sale, in zona gri. Romanele lui sunt printre putinele carti pe care nu le citesc cu mintea, ci cu sufletul. Mintea mea nu poate cuprinde universul lui Marquez si nu poate analiza actiunea si personajele. Dar mereu ii citesc cartile pe nerasuflate si cu o uimire constanta iar la sfarsit am sufletul plin de ceva magic, care nu poate fi explicat in cuvinte. Nu m-am gandit niciodata, ca tine, daca imi plac personajele lui sau nu, cert este ca mereu m-au surprins si m-am multumit cu asta. Iti recomand sa citesti Isabel Allende. Este considerata echivalentul feminin al lui Garcia Marquez dar universul ei este mai terestru, mai tangibil si personajele ei sunt mai reale, te poti identifica cu ele mai usor. O iubesc pe Isabel pentru forta cu care nareaza, de cate ori citesc ceva scris de ea, am sentimentul ca este langa mine si imi spune ea insasi povestea.
draga mea, eu te intreb (timid) de ce te straduiesti sa citesti ceva ce nu iti place, nu te incanta…. sunt atatea alte carti care isi asteapta randul si parca e pacat sa lasi loc pentru una care nu te stimuleaza la lectura. o fi vorba de o carte celebra, nu zic, dar si timpul tau liber e… chiar celebru!
Mie mi-a placut foarte mult cartea, am si retinut cateva citate dar cum ai spus tu, cei doi meritau batuti. Oricum, in universul lui Marquez, este o carte frumoasa, multe elemente din mitologia proprie a acestui univers se regasesc si aici cum ar fi povestea cu cainele turbat care se regaseste si in alte carti sau nuvele.
Exact acelasi sentiment l-am incercat si eu cand am terminat cartea, desi il iubesc pe Marquez. Mi-a placut mai mult “A trai pentru a-ti povesti viata”. Poate ai timp candva si de asta, cred ca o sa-ti placa.
Prima carte de Garcia Marquez am citit-o luna trecuta pe calculator la serviciu in “training”, ma rog, un fel de self-training. Si in timpul ramas dupa parcurgerea materialelor lor, citeam “Despre dragoste si alti demoni”. Mi-a placut dar nu mi s-a parut extraordinara. adica nu stiu, auzisem atat de multe lucruri bune despre Garcia marquez si romanele lui incat efectiv da, ma asteptam sa ma dea pe spate. Nu s-a intamplat si mnoh, acum nu stiu daca o sa mai citesc o alta carte de-a lui prea curand.
Ah, this review is music to my ears… Demult de tot, prin facultate m-am apucat de Marques si n-am facut-o ca toata lumea cu “Un veac de…”, ci cu “Toamna patriarhului”. Total failure. Nu l-am putut suporta (cu toata constructia lui elaborata a frazei) si nici m-am putut convinge sa incerc sa-l descopar din nou.
Imi displace tare mult subiectul acestei carti, tocmai pentru ca stiu ca unii oameni raman cu obsesia tampita a unei singure persoane (care-i obligatoriu sa-i respinga) si nu pot trece peste, pierzand sansa sa iubesca cu adevarat
mie mi a placut mai mult un veac de singuratate!
“dragoste in vremea holerei “mi-a placut,
“un veac de singuratate”- am ramas fascinata de carte,
“a trai pentru a-ti povesti viata”- merita din plin citita, pe mine ma prins repede cartea
“n-am venit sa tin un discurs” – e usoara, sunt selectii, texte scrise cand era mai tanar,
“despre dragoste si alti demoni”, “povestea tarfelor mele triste”
“toamna patriarhului”- ma omorat; ma plictisit…iar lipsa punctului din ultimul capitol este de-a dreptul enervant
Din una in alta, urmarind link-urile de la “Posturi similare”, am ajuns la o leapsa despre carti, pe care mi-am permis s-o preiau (evident, cu citarea sursei 🙂 ). Multumesc pentru ca ai publicat ceva asa de misto 🙂
hehe, am o gramada de lepse frumoase despre carti. a trecut asa multa vreme de cand n-am mai facut una… dar sigur o sa mai vina si altele.
Fiecare vede intr-o carte ceea ce vrea sa vada … sau mai bine zis cauta sa se vada pa sine insusi, daca te regasesti iti place cartea daca nu , nu … Nu cred ca cineva in ziua de azi ar iubi la limita obsesiei pe cineva timp de 50 ani … e o carte frumoasa , putin dificila , dar de la inceput pina la sfirsit e despre dragoste … personajele sunt ,,reale”, nu cred ca iti poti face vreun idol din ei dar anume asta e placut la G.G.M , nu sunt personaje nici pozitive,nici negative. Citind cartea probabil erai cu gindul in alta parte …………….
P.S. ,,E amar sa mori … daca nu mori din dragoste “
iti multumesc pt aceasta recenzie, suflet-pereche! :-))))
multa holera, multa vreme, putina dragoste. din punctul meu de vedere, fix dragostea lipseste din acest roman. ce simte florentino pt fermina este obsesie in stare pura, este ceva ce tine aproape de patologic. ea mi s-a parut o femeie rece, calculata, in acelasi timp smucita si orgolioasa pana la loc comanda. a crezut ca iubeste, pe urma a ajuns la concluzia ca, de fapt, nu iubeste, apoi a rezolvat cazul maritandu-se cu un barbat pe care (surpziza??!!) nu il iubea. doctorul – un barbat pana la urma slab, care si-a luat o nevasta-trofeu si pt care contau enorm pozitia in societate si gura lumii. nici adulterul nu si l-a trait cu vreun pic de curaj. petrecea la amanta cateva minute cu izmenele in vine, terorizat ca o sa intre lumea la banuieli pt ca ii vede trasura in fata casei ei. cartea e bogata in “feeling”: obsesie, obisnuita, rutina, frustrare, dezamagire, tradare si multe altele. mi-a cam scapat partea cu dragostea.
da, da, da!!! unde-i dragostea in toata povestea asta?
bine zici suflet-pereche :))
apropos, tocmai am citit A trai pentru a-ti povesti viata si am aflat ca povestea asta fortata dintre Florentino Ariza si Fermina Daza e inspirata de dragostea si povestea parintilor lui Garcia-Marquez. Muuuuult mai frumoasa si mai emotionanta decat a astora doi :))