Acestui blog nu-i lipsesc oamenii

În 2007 când am pornit blogul ăsta, orice se întâmpla peste zi, mie sau unei prietene, unui vecin sau altora pe la televizor, orice melodie, film sau carte, orice, orice avea șanse maxime să ajungă subiectul unui post. Mă inspiram din nimic, înșiram vorbele cu ușurință, fără să-mi pese dacă sună bine, dacă textul e coerent sau dacă stilul meu mă poate reda puțin cu nasul pe sus. Acum am mai multă grijă la alegerea subiectelor (desigur asta nu înseamnă că toate alegerile sunt bune), sunt mai atentă la cum îmi ies frazele (deși uneori nu-mi ies cum ar trebui nici după ce șterg de 5 ori), dar pierderea cea mai mare e faptul că nu mai consider orice întâmplare demnă de publicarea pe blog. Ceea ce mi se pare ușor trist.

Însă încă de la început, una dintre constantele tomateicuscufita  au fost oamenii din jurul meu. Vorbeam despre tanti de la butic, despre mama mea, despre tatăl meu, despre iubitul meu, despre colegele mele, despre oamenii care nu salută, deși te cunosc și despre o grămadă de alții cu care mi s-au intersectat drumurile.

De-a lungul timpului, colecția de oameni (că tot vorbeau fetele despre colecții) s-a îmbogățit considerabil și-am scris despre ei cu fiecare ocazie ivită. V-am vorbit despre profesoara mea de română, despre mătușa mea și despre doamna Adina, despre prietenele care s-au mutat și despre noii prieteni câștigați cu ajutorul blogului (nici n-are rost să îi înșir pe toți aici, că până mâine la prânz nu m-aș opri din pus linkuri și enumerat oameni dragi), despre mamele care îmi citesc rândurile, despre cea mai veche prietenă a mea, despre bunicul meu și despre campioni nerecunoscuți. Despre săraci, despre bătrâni, despre oameni cu dizabilități, despre copii cu probleme, despre oameni îndurerați.

Avea Cristina Bazavan, la un moment dat, o serie de articole în care prezenta în fiecare zi oamenii cu care interacționa. Mi-a plăcut tare mult ideea, un fel de jurnal al celor pe care nu îi va mai revedea niciodată sau, dimpotrivă, al celor pe care îi vede în fiecare zi. Aș începe și eu un astfel de jurnal al oamenilor întâlniți zilnic, numai că sunt unele zile, chiar mai multe la rând când nu îl văd decât pe Iubi și pe colegii mei de la lucru. Sau pe vecini. Nu că ei n-ar fi interesanți, dar monotonia zilelor îi camuflează și pe ei.

Ca să conchid, îmi place să scriu despre oameni la fel de mult cum îmi place să scriu despre locuri. Fiecare are o poveste care așteaptă să fie descoperită. Nu pot să-mi doresc decât să cunosc cât mai multe povești.