Rămășițe din adolescență
Sunt deja mulți ani de când n-am mai deschis o revistă „muzicală” și sunt și mai mulți de când n-am mai cumpărat una. Ieri, aflându-mă la salonul de cosmetică pentru activități cu care n-o să vă plictisesc și așteptându-mi cuminte rândul, am observat că una dintre coafeze, care n-avea client, citea de zor revista Bravo Girl. „Mai citește lumea Bravo?”, „Mai citește și alt fel de lume Bravo, în afară de adolescentele îndrăgostite de Justin Bieber cântăreți cu 2-3 ani mai mari ca ele?”, mă gândeam eu. Așa cum era normal, mintea mi-a fost acaparată de amintiri. Amintiri în care eram fană Backstreet Boys, în care mă închinam la singurul poster pe care aveam voie să-l țin pe pereți (și asta pentru că era înrămat :)) ). Amintiri în care aveam norocul de a avea o verișoară în Germania care îmi trimitea reviste cu postere ce nu se găseau aici, amintiri în care corespondam cu fanii altor formații și cântăreți, fani cu care făceam schimb de materiale, amintiri în care fugeam de la ora de sport pentru a vedea dacă am mai primit scrisori. Amintiri în care tremuram de emoție când vedeam prima (înaintea Laurei) noul videoclip de la Get Down sau de la Quit Playing Games, sau amintiri în care îmi stresam o vecină unguroaică să-mi traducă articole din reviste și apoi să mi le dicteze. Amintiri în care nici nu visam să merg la vreun concert pentru că eram prea mică, amintiri în care dădeam 30 de euro pe-o casetă video cu BSB în 1998…
Of, o grămadă de-amintiri… Și totuși, cine mai citește Bravo, oare o mai apreciază așa cum o apreciam noi? Probabil că nu. Tabloidele au grijă să distrugă corola de minuni…
Avea baiatul meu vreo 14- 15 ani cand i-am cumparat ultima revista. In acea zi mi-a spus ca arunc banii pe chestii care nu il mai intereseaza, ca a citit destul ceea ce selectasera altii si ca prefera sa caute pe internet informatii despre ceea ce il intereseaza.
Nici macar pentru mine nu am mai cumparat reviste in ultimii ani.
Cand eram adolescenta, singura revista pe care dadeam banii era Rebus de la Flacara. :))
Și eu citeam Bravo și Bravo Girl și chiar am corespondat o perioadă cu o fată din Republica Moldova :))
Ha, ha, ha, si eu imi luam Bravo si mai era una care se chema Popcorn, cred. Si eu am avut postere inramate. Ce nasol, nu? Cand m-au lasat ai mei sa lipesc postere pe pereti, abia am asteptat sa zugraveasca tocmai ca sa le pot da jos. Eram oare in primul an de liceu??? Nu mai tin minte, dar a fost o perioada tare funny.
nu prea am fost genul care sa mi cumpar reviste, nici macar Bravo 🙂
Cumnatica mea citeste Bravo..Si cand mai merg in vizita la socrii, pun si eu mana pe revista :)) Ce misto era periaoda aia..Cand fetele din clasa faceau schimb de postere de la diferite reviste..Cand cumpama un pupic de la ele cu un poster mult dorit :))
Am trecut in timpul scolii generale prin episodul Bravo-Popcorn si postere (cu Metallica :D). Fiica-mea, acum in clasa a 6-a nu este mare fan al genului, revistele sunt total eclipsate de Facebook si in genere de online.
Cred ca acea corola de minuni nu a disparut, detectez la ea aceleasi emotii ca si ale noastre din perioada respectiva, doar ca reactioneaza la alti stimulti.
Dar sa fim seriosi, daca noi aveam atunci Facebook sau acces nelimitat la internet, am mai fi fost disperate dupa Bravo sau alte reviste de gen? Cu siguranta nu …
Cred ca se schimba la fiecare generatie doar modul de exprimare, esenta emotiei ramane aceeasi: descoperirea propriei identitati, descoperirea relationarii cu ceilalti si a afinitatilor comune.
We all tick the same way, indiferent ca o facem prin iPhone sau scrisori pline de “actibilduri”.
Eu tin minte ca eram in primara cand MAMA mi-a tapetat camera cu postere ale unor formatii de care nu auzisem in viata mea. Singurul pe care il retin de pe ACEL perete e unul cu REM. Pacat ca le-a lipit cu pasta de dinti si au fost inutilizabile cand ne-am mutat. Ai mei nu au avut nimic impotriva sa imi pun postere pe pereti. Din pacate, revistele erau destul de scumpe pentru ce imi permiteam la vremea respectiva, dar le citeam la scoala de la colege 🙂 Oh, the memories!!!
Cat de fain, mai exista Bravo! O citeam cu religiozitate, aveam colectie, si corespondam si eu cu o fata din Alba Iulia, parca. Mereu mi-a placut in Franta faptul ca lumea isi trimite inca felicitari de Anul Nou, macar. Exista o cultura a corespondentei, daca primesti ceva, de exemplu, trimiti scrisoare inapoi sa multumesti. Sau, dupa nunta, mirii scriu tuturor invitatilor (de obicei le trimit o poza de la nunta sau de la luna de miere) si le multumesc ca au fost alaturi de ei. A, ca tot m-am pornit: si cand se naste un copil parintii trimit cunoscutilor un “faire part”(nu stiu cum sa il traduc) care are forma unei felicitari sau a unei fotografii cu cel mic, in care anunta pe toata lumea, “oficial” de nastere. Sunt amintiri frumoase, peste ani.
Ce amintiri frumoase.
Oh, da .. eram fan Sandra pe vremuri si vanam orice poster cu ea. Am dat 300 de lei odata (multi bani pentru mine) pe un PopCorn unguresc, ca avea un poster de 8 pagini in mijloc. Am aruncat restul revistei la gunoi, dar am tinut posterul ani buni.
Era altfel .. nu aveai asa acces, asa ca o caseta cu preferatii tai sau un poster erau mare bucurie. Stiu ca de ziua mea, la 14 ani, mon pere mi-a dat un walkman si o caseta cu ultimul album al ei. Deci nu stiu daca m-am mai bucurat de ceva in viata, asa cum m-am bucurat de astea 😀
Sandraaaa. prima artista care mi-a placut. si-acum imi aduc aminte cum ma maimutaream in oglinda pe melodiile ei si-mi spuneau ai mei ca-i obosesc, ca nu mai stau locului.
Vai, ce bataie era in liceu pe Bravo. Mai exista, din cate am vazut la standurile de ziare dar acuma nu prea as mai da banii pe asa ceva…
Nu m-am omorat dupa revista Bravo, in niciun caz nu mi-am cumparat-o, dar era buna de frunzarit (si vad ca mai e) prin vreun salon cosmetic… 😀
amintirile acestea ale generatiei noastre sunt atat de frumoase…. adunam banuti pentru cate o caseta pe care o ascultam in continuu fara sa ne plictisim, apoi cate un poster pe care il si pupam si il tineam ca pe o comoara, negociam cu colegele daca vreuna avea un poster si voia sa facem schimb, titanicul a fost iarasi un fel de manie generala, cu leonardo visat de toate fetele…
mi-e dor de perioada aceea naiva, simpla, in care te bucurai nespus pentru cate ceva pe care azi il gasesti cu un click … si gratis!
ar fi interesant de aflat ce le mai entuziasmeaza pe adolescente in ziua de azi 🙂
Aaaaaaaawwww, mi-ai trezit amintiri! Si eu eram absolut indragostita de Backstreet Boys. Si de Take That :))))) DOAMNE ce muzica infioratoare!
Si eu am ,,copilarit” cu Bravo, dar publicatia era altfel scrisa inainte decat este acum. Acum revista, de ex, compara One Direction cu Beatles si informeaza (prost!) copiii ca prima formatie e mult mai buna. Nu mai e de citit, nici macar de frunzarit.
Ei bine 😀 Cu siguranta exista!
Saptamana trecuta la facutlate cateva colege citeau de zor!
Uite si eu o pustoaica pe aicea,am 13 ani si am cumparat si inca mai cumpar din cand in cand Bravo si Popcorn.In ultima vreme s-au cam prostit, scriu numai tampeni,era un articol care se intitula ceva de genul:”10 motive pentru care one direction sunt mai buni decat beatles” si cateva motive pe care mi le amintesc acum sunt
:1.membrii trupei 1d isi trimit mesaje in care scriu ca le e dor unu de altul.
2.beatles nu au fost descoperiti la x factor de catre Nicole Scherzinger(da stiu,nici nu exista x factor atunci)
Si mai erau dar nu imi amintesc acum.
Oare chiar asa vremuri proaste prind?:))
merci ca ai comentat, mi-ai inseninat ziua 🙂 ma bucur ca adolescentii de 13 nu inghit toate galustele servite de reviste si mass-media. cat despre one direction si beatles… DOAMNE!!!
Era odata o moda, acele cartonase care daca le dadeai intr-o parte se vedeau 2 imagini diferite, o fi prin revistele de acest gen, imagini cu vedete?
De preferate o poza cu camasa si poza fara?
Stiu ca la americani se poarta,
Eu citeam Liceenii :)) am avut colectie si am pastrat-o cativa ani buni, daca pierdeam un numar era jale, o cautam in tot orasul si ii puneam si pe ai mei sa umble dupa ea 🙂
east 17
i am iubit