Inelul meu de logodnă

Acum vreo 2 ani, Iubi m-a întrebat într-o doară cam cum aș vrea să fie inelul meu de logodnă. Cum încerc să evit clișeele cât pot de mult, în viziunea mea, inelul perfect ar fi arătat altfel decât cel pe care l-a ales el. În primul rând ar fi fost de argint sau de aur alb, pentru că toate bijuteriile mele sunt argintii. Apoi, pe același considerent, aș fi vrut o perlă în loc de piatră. De diamante nici să n-aud… Or fi ele cele mai bune prietene ale femeilor, cum spunea Marilyn Monroe, numai că eu nu-s o fată potivită pentru diamante. Așa că, prima chestie pe care i-am spus-o lui Iubi după ce am văzut inelul a fost „Sper că astea nu-s diamante”.  Nu-s.

Deși la prima vedere, inelul meu de logodnă nu părea să se apropie de gusturile mele… acum nu-mi pot dezlipi privirea de pe el. Îmi place atât de mult, că l-aș admira într-una. Exact așa cum fac toate femeile prin filme când primesc inelul mult visat, așa fac și eu. Îmi îndepărtez mână, îl privesc, o apropii, îl analizez, mă duc în baie, mă proțăpesc în fața oglinzii, îmi pun mâna cu inelul pe păr, mă mângâi pe față, numai să-l văd cum strălucește și cât e de frumos.

Când i-am spus de discuția de cu 2 ani înainte, Iubi mi-a spus că dacă nu-mi place, îl pot schimba, că a vorbit el cu vânzătoarea și nu-i nici o problemă. N-aș schimba inelul ăsta cu nici un alt inel de pe pământ. E atât de frumos și atât de al meu și e atât de mult Iubi în el încât nici verigheta nu va fi mai valoroasă sentimental decât e inelușul ăsta.

(click pe poza pentru a mari)