„Aia de acolo”

Unul dintre subiectele recurente care apar aproape zilnic în discuție la mine la birou e și unul dintre lucrurile cu care-l scot cel mai des din sărite pe Iubi. Și-anume, obiceiul femeilor de a vorbi despre diverse obiecte numindu-le „aia”, „ăla” în contexte de genul: „adă-mi, te rog, aia”, „pune aia la loc” etc… Iar dacă propoziția mai e înzestrată și cu un „acolo” neidentificat… bărbații sunt de-a dreptul băgați în ceață.

Evident că și eu fac asta și la început am crezut că doar eu am o așa zisă problemă cu „aia” și „ăla”, dar după ce unul dintre colegii mei ne-a povestit că și soția lui are acest obicei, m-am mai liniștit puțin. Când și celelalte colege ale mele au spus că și ele fac la fel, m-am relaxat total. It’s a woman thing și tre’ să vă împăcați cu ideea. Noi ne înțelegem între noi când folosim „aia”, „ăla” și „acolo”, deci problema e la bărbați. ;))

Deși ei se enervează când nu precizăm care „aia” ne-o trebuie sau de care „ăla” avem nevoie, sunt tare nostimi când caută derutați prin casă obiectul pe care-l cerem. N-o facem intenționat, pur și simplu când spunem „aia” pentru noi e foarte clar la ce ne referim. Uneori ne grăbim când vorbim, alteori nici nu ne dăm seama că n-am folosit cuvântul care descrie obiectul. Nu știu când am dobândit obiceiul ăsta, că nu l-am avut dintotdeauna, însă știu că e al naibii de greu să mă dezvăț de el.