Cei de la catering spun lucruri trăznite
Cred că am mai spus cu câteva ocazii cât de fain e la mine la lucru, da’ dacă n-am spus… o să dezvolt într-un post viitor. 😛
Ok, ok, vă zic acuma un pic: la mine la lucru e atât de fain încât șeful meu ne face de mâncare, ne cumpără căpșuni sau ananas și ni le pregătește – noi numai să mâncăm, ne cumpără înghețată, ne duce la cafea și la restaurant o dată pe lună (ne ducea în fiecare vineri, dar am hotărât să economisim banii ăia și să mergem în două team-building-uri pe an) și câte și mai câte.
Da’ azi nu despre asta e vorba, ci despre prânzurile din timpul săptămânii. Adică cele din timpul serviciului. Deși biroul nostru e într-o zonă unde sunt restaurante, fast food-uri, shawormerii, chiar și mall-ul e destul de aproape, nu părăsim biroul pentru că mâncăm împreună. Fie ce își aduce fiecare de acasă, fie facem mâncare sănătoasă la steamer, fie comandăm. Și exact despre ultima opțiune e vorba azi. Adică despre conversațiile cu cei de la catering, care uneori sunt de-a dreptul comice. Din păcate, nu-mi amintesc decât două, că-s mai recente, da’ n-au fost singurele. Eu sunt telefonista de serviciu, deci eu am plăcerea de a mă minuna și de a rămâne fără replică atunci când cel care îmi ia comanda are câte o sclipire de inteligență.
De exemplu, săptămâna trecută sun la un restaurant care avea meniul și în română și în italiană – nu e restaurant cu specific italian, are mâncăruri din mai multe bucătării.
– Bună ziua, aș vrea să fac și eu o comandă.
– Bună ziua, spuneți.
– O porție de spanac cu două ouă ochiuri.
– Puteți să-mi spuneți în italiană?
(tipul era român get beget. Eu rămân fără replică pentru câteva secunde, dar mă dezmeticesc: )
– Da’ în română nu înțelegeți?
(n-are rost să vă spun că toți colegii mei râdeau de numa’)
– Ba daaa, dar sunt trecute în italiană în program.
(tare curioasă sunt cum erau trecuți micii)
Ieri, sun la alta firmă de catering, una nouă de data asta, de la care nu mai comandasem. Tanti care răspunde e foarte amabilă și încep pomelnicul de cerințe. La urmă îi dau adresa.
– Bd. Cetății, nr…, et…
– Cetății? În ce zonă-i asta?
– /:)
(pentru non-timișoreni, Bd. Cetății e unul dintre cele mai cunoscute și cele mai mari din oraș)
– Păi e ditamai bulevardul, nu știu în ce zonă e.
(mă rog, îi mai dau câteva explicații, de parcă ea ar fi venit să aducă mâncarea și într-un final ne luăm la revedere).
Ah, și înainte să închei, mi-am adus aminte de o altă conversație telefonică cu cineva de la catering, dar, de data asta nu interlocutorul meu era cel amuzant, ci eu. Și-acum se râde de întâmplarea asta când mă întâlnesc cu cel care mi-a făcut farsa. Datează de pe vremea când lucram la Inform Media, fostul loc de muncă. La fel ca în toate locurile unde am lucrat, tot eu făceam comanda. După ce-am notat toate mâncărurile, sun la catering. Încep să vorbesc cu tanti și un coleg care s-a hotărât mai târziu îmi scrie pe mess că vrea „piept de puicuță” cu nu știu ce garnitură. Eu, fără să sesizez subînțelesul, îi repet femeii de la telefon că vreau un piept de puicuță. La care ea, mirată: „Da’ n-avem așa ceva.” Eu foarte serioasă: „Păi aveți în meniu”. „Poate piept de pui.” Mi-am dat seama că am pus botul de-abia când colegii mei erau literalmente sub birou de râs. Nici măcar n-am putut continua convorbirea, a trebuit să-i spun că revin. Mda… și eu spun lucruri trăznite. ;))
Dacă aveți și voi povești de-astea, împărtășiți-le și cu mine că „m-aș” râde și io. 🙂
nu am obiceiul sa comand de la caterig pentru ca tot timpul imi aduc mancare de acasa mai ales ca sunt adepta mancatului sanatos.
va apreciez pe toti de la locul tau de munca pentru ca va intelegeti asa bine si sunteti uniti, la mine nu e asa 🙁
imi amintesc ca o data am comandat de la un prieten care avea propriul restaurant ceva platouri si o colega s-a enervat foarte tare si a facut scandal ca erau prea mici portiile (in opinia ei, restul au fost multumiti).partea proasta ca ea se certa cu mine de parca eu fusesem la bucatarie.
Si nu i-ai dat omoru’?
nuuu 🙂
eu sunt mai calma de felul meu.
Nu imi vine in minte nimic interesant acum, dar stiu ca m-ai facut sa rad de la prima ora, mi-ai facut dimineata frumoasa cu povestioarele astea. :))
Daca imi aduc aminte de ceva haios legat de subiect, revin,. 😉
Pun pariu, şi oamenii de ştiinţă britanici sigur au un studiu pe tema aceasta, că la fiecare loc de muncă există “persoana care se ocupă de comenzi”! Aveţi nişte daruri speciale, gestionaţi bine situaţia de criză, faceţi listele acelea. Ce ar fi locul de muncă fără oameni ca voi?
Pe de altă parte felicitări şefului tău care ştie să ţină colectivul unit cu îngheţată şi alte minuni:)
Cu inghetata tii intotdeauna unit un colectiv majoritar feminin 😀
Bogdan, tu esti seful pomodorinei? *(am zis in italiana, poate citesc cei de la catering:)
nope. seful meu nu cred ca-mi citeste blogul, desi stie de existenta lui.
Piept de puicuta:))) Inca rad :))) La mine la lucru nu avem intamplari foarte traznite, noi comandam mereu japonez. Amuzant insa e ca restaurantul japonez e tinut de un vietnamez si ca niciodata nu e gata comanda la timp. Fix pe dos fata de ce ar face un japonez adevarat adica. Dar macar e bun sushi 🙂
Si eu tot la “piept de puicuta” am ras :))
Nu am cu firme de catering dar imi aduc aminte o intamplare tare amuzanta. Aveam intr-o zi grija de o nepotica si voiam sa o invat un cantec pentru copii, dar uitasem versurile. Asa ca l-am sunat pe prietenul meu sa le caute pe net si sa mi le dicteze. Si sa vezi tu ditamai omul, in plin magazin comercial, cum dicta la telefon: In padurea cu alune, aveau casa doi pitici, Pupupu cantat de doua ori- :)))
:)) aveam nevoie de ceva amuzant
cu siguranta esti foarte norocoasa 🙂
Eu imi amintesc o intamplare cu Restaurantul Nora! Am comandat si termen de livare o ora, dupa o ora si 20 sunam sa vedem pe unde e ratacitul, am primit apel de la receptie prin care ne rugau sa il sunam pe curier ca el nu are credit (se ratacise pe niste strazi). :)) Nu avea credit!
jeezas. si noi am avut probleme cu cei de la Nora care au un catering execrabil spre deosebire de mancarea de la restaurant… si la noi au venit dupa 2 ore…
Spanacul ala :)). Eu m-am blocat la el! :))))
Puicuta e tare! 🙂
Am lucrat acum ceva timp la un restaurant chinezesc cu livrari la domiciliu. Nu mi s-au intamplat multe lucruri funny, doar ii uram pe cei care desi vorbeau perfect romaneste, faceau comanda in engleza. N-am inteles niciodata de ce.
Cea mai amuzanta faza a fost cu o colega noua si o doamna infometata care se numea “Labă”. Ei bine, desi era clienta fidela si noi ceilalti o stiam, colegei noi nu i-a venit sa creada ca asa se numeste. Prin urmare a intrbat-o de vreo 5 ori daca sigur ala e numele, pe litre, pe initiale… etc. Mare scandal a iesit apoi. 🙂
Mie mi-a placut “trazneala” cu meniul in italiana.
omg, nu are legatura cu postul, dar nu pot sa nu remarc cat de misto arata la voi la munca.
Eu nu inteleg de unde a aparut moda asta cu meniul in italiana.
In week-end am fost la Sibiu, iar majoritatea meniurilor de la terase si restaurante erau mai intai scrise in italiana, apoi in romana intr-o paranteza marunta.
Sambata seara ne indreptam spre Parcul sub Arini si intrebam 2 batranei pe unde putem ajunge mai repede si daca acolo gasim vreo terasa sau vreun restaurant. Ei ne-au indrumat spre ceva gradina de vara, bunn… Ajungem in parc, in stanga terasa, in dreapta terasa incat nu ne puteam hotari. Ne oprim la un restaurant tipic ceausist (imi placuse mie hamacul din curte, care se pare ca era doar de expozitie), cand am plecat de acolo chiar era inscriptionat 1970 si ceva pe o scara, clar era cosntruit de dinainte sa fiu nascuta. Ni se aduce meniul, il deschid si paf … meniu in italiana, scris mare si bolduit ca sa se vada. In jos paranteze in engleza, germana si romana, paranteza romaneasca ultima pe lista. Nu doar ca mia fost greu sa-l citesc, stiu italiana, dar in tara la mine vreau sa citesc in romana.
Maine-poimaine citim in chineza.